duminică, 6 august 2017

București, despre regăsire

Sunt fidelă principiului clișeic, mult prea iubit, ar spune unii, cum că lucrurile se întâmplă la timpul potrivit, de parcă ar avea conștiință proprie. M-am convins că în momentul în care refuzi să te opui valului și îl accepți, el te poartă la suprafață, atât cât să poți respira, oferindu-ți astfel șansa la o privire de ansamblu și o gură de aer.

Mie mi-au fost suficiente, atât cât să îmi fac mai ușoară existența. În acest capitol intră și revederile, acele momente care mă marchează și care rămân adâncite în memoria sufletului meu de parcă au fost acolo de la începutul lumii. Fie că sunt legate de un prieten genial, de o iubire de cursă lungă, de familie sau de propriul eu, (re)găsirile s-au întâmplat exact atunci când am avut cea mai mare nevoie și când am încetat să mă impun în fața timpului.

Audrey Hepburn și Dean Martin


Și începeți din nou, îmi cereți din nou să vă spun ceva simpatic, drăguț și frumos înainte de plecare. Știți, fără îndoială, că e genul de rugăminte care aproape că mă înfurie, dar vă place asta, vă place să vă despărțiți de mine lăsându-mă furibund pe peron. Oricum, ne vedem săptămâna viitoare, îmi spuneți. Zâmbesc și dau din cap că nu. Nu, pentru mine fiecare despărțire este ceva definitiv și ireversibil, un josnic sfârșit al lumii, expresia însăși a injustiției divine...și nu cred în miracolul regăsirilor.

Spune personajul lui Matei Vișniec în "Scrisori de dragoste către o prințesă chineză".
Nu pot fi de acord.

Cred în miracolul regăsirilor la fel de mult ca în Crăciun, la fel de mult ca în surprizele de tip colet sosite de moș Nicolae, ca în scrisorile sigilate cu ceară, la fel de mult ca într-un picnic la marginea pădurii, ca în cinele în familie în iernile geroase și ca în fotografiile scoase pe hârtie mată.

Regăsirile scot la iveală, printr-un farmec, îmbrățisări și priviri pe care nu le-ai simțit vreodată; sunt momente de moarte în miniatură fiindcă atunci apreciezi și trăiești la intensitatea potrivită fericirea care ți se cuvine. Sunt miracole fiindcă te învie dintr-o stare de uitare a feței omului pe care îl iubești, a inocenței copilului pe care l-ai născut, a atingerii tandre a mamei sau a crizelor de râs datorate prietenilor (ne)buni.

Poate ar trebui să ne amintim mai des acele momente și să le prelungim durata până când vom învăța să fim ceea ce trebuie, lângă cine trebuie, gustând din viața noastră etapă cu etapă și așteptând ca lucrurile să se așeze de la sine.




0 comentarii:

Trimiteți un comentariu