Goals: Be happy.

marți, 15 august 2017

Scrisoare către o dăruitoare de cafea


Dragă dăruitoare de cafea,

În primul rând, aș vrea ca numele tău să fie Teo fiindcă îmi amintește de cartea pe care nu reușesc să o cumpăr (Dragă Theo, a lui Van Gogh), dar și de Teo cea de la Protv, pe vremea când ea făcea emisiuni, iar eu mâncam biscuiți vărsați înmuiați în ceai de tei. Îmi place numele ăsta. Mă face să mă simt confortabil.

Apoi, aș vrea să-ți fac o confesiune. Într-o lume în care eu aș bea cafea, asta însemnând mai mult de câteva ori pe an, tu ai fi persoana de la care mi-aș cumpăra cafeaua în fiecare dimineață, în drum spre muncă. Ai ști că ajung în stație în jur de ora 9:45, e și traficul ăsta un nebun! Dar ce spun eu, tu locuiești aici de 30 de ani, ți-a intrat în sânge ca un virus, dar nu te-a îmbolnăvit fiindcă nu te-ai obișnuit cu nesimțirea și grosolănia. Aproape în fiecare dimineață te plângi. Nu te judec, e bine să te vaiți, prea mulți încearcă să mascheze perfecțiunea.

Între timp tu mi-ai pregăti cafeaua. Neagră cu aromă de mentă, preferata mea. Pentru zilele mai reci, mi-ai alege doar aroma de alune prăjite și puțin zahăr. Vara obișnuiam să mă opresc în parc și să mă gândesc la decizia mea de a mă muta aici. Pe atunci nu ne vorbeam prea mult; între timp, cafelele tale mi-au încălzit cuvintele și te-au ajutat să mă cunoști. Îți place să-ți cunoști clientela, iar mie-mi place să-mi stabilesc ritualuri, iar cafeaua ta cu mentă a devenit atunci unul dintre ele. În perioadele mai reci, îți uram o zi bună și fugeam ținând cafeaua într-o mână și teancul de reviste în alta. Îmi înnodam fularul turcoaz în jurul gâtului și nu mă mai opream decât la redacție.

Dacă aș bea cafea, așa s-ar derula diminețile în drum spre muncă. Îmi place să am persoane preferate, acelea de la care nu vreau să dău înapoi, fie că e o prietenă, un iubit, un șef, băiatul care ne aduce corespondența, femeia care vinde la chioșcul de ziare, domnișoara care ne împachetează mâncarea de prânz, cel care ne face plinul la mașină, cea care ne servește cafeaua ca pe cel mai bun antidot găsit pe lume. Îmi plac oamenii care își iau rolul în serios, care nu uită că ziua lor proastă poate să stârnească un lanț de zile și mai proaste, care îți servesc biscuiți atunci când nu e totul roz.

Dacă ai exista, dragă Teo, ai fi preferata mea. Mi-ai câștiga încrederea și zilele mele ți-ar mulțumi pentru momentele de dimineață în aburi de mentă.

Cu recunoștință,
o amatoare de cafea



M-am hotărât să devin prost

I-am dat târcoale un an de zile. Am luat-o de pe raft, am descărcat un PDF, am adăugat-o în coșul de cumpărături, m-am învârtit în jurul ei, dar un an de zile mi-a trebuit să mă conving că este momentul să o citesc. Și bine am făcut! Nu judeca o carte după coperta, dar eu tocmai asta am făcut, dându-mi seama că ceea ce mă reținea era chiar titlul, ușor hazliu, dar care mă împiedica să iau decizia finală.


Da, e amuzantă! Inteligent de amuzantă! Dar nu este doar atât, e un înveliș în interiorul căruia se desfășoară viața tristă a personajului Antoine, un intelectual fără remediu, voce a celor dotați în neuroni, dar și a celor care nu se pot bucura de micile plăceri frivole ale vieții din cauza conștientizării marilor probleme ale lumii.


Vocea Umană


Dacă eu credeam că analizez prea mult situațiile, că sensibilitatea îmi dăunează grav sănătății vieții, m-am înșelat. Antoine este atât de copleșit de mulțimea gândurilor sale încât plănuiește tacticos câteva strategii care l-ar putea scoate din lumea în care trăiește singur și trist, punându-l astfel în contact cu pulsul societății slab pregătite, dar din care face parte:
  • devenind alcoolic
  • încercând să-și ia viața
  • hotărând să devină prost





Să reflectezi nu este o operație firească, rănește, că și cum ar scoate la iveală cioburi și bucăți de sârmă ghimpată amestecate cu aerul. Nu reușesc să-mi opresc creierul, să-i încetinesc ritmul. Tot ceea ce văd, simt, aud dă buzna în cuptorul minții mele, o ambalează și o face să meargă cu viteză maximă. Nu poți să trăiești fiind prea conștient, prea meditativ.
A treia se pare că este cu noroc. De aceea decide să devină prost. Drumul pe care îl parcurge înspre metamorfozare este presărat cu lucruri pe care înainte nu putea să le facă: plimbări în parc, plăcerea unei priveliști, o gustare în gigantul McDonald's, relaxarea la tv, invitarea vecinilor la o gustare și un meci. Pe toate le poate face cu o detașare relaxantă, aducătoare de fericire...? Poate.

Când, unde și de ce să răsfoiești cartea?

  • Atunci când simți că lumea din jur nu te inspiră și frumusețea a tot ce te înconjoară îți joacă feste; în momentele în care te vezi întristat de propriile gânduri, atunci când starea de spleen nu dispare cu zilele; dar mai ales atunci când te iei prea în serios, această lectură îți poate deschide nițel lumea.
  • În autobuz, în camera ta sau într-o grădină, fie ea botanică, fie a bunicilor. Cartea sfințește locul.
  • Pentru că viața îți aparține în totalitate și felul în care reacționezi la propriile probleme îți definește calitatea anilor pe care îi trăiești. Fie alegi să rămâi în suferință, fie alegi să fii curajos alegând o cale mai puțin ușoară. Chiar și aceea de a deveni "prost".
Martin Page, despre viață:


Iubesc toate oraşele mari prin care e plăcut să hoinăreşti la pas, care au parcuri, cinematografe, librării, muzee, restaurante care să nu fie din cale afară de scumpe. Dragostea mea pentru Paris e datorată întâmplării de a mă fi născut la marginea lui. Dar, în fond, cel mai mult iubesc oraşul în care se află prietenii mei. Dacă aceştia ar locui într-un târguşor de provincie, acest târguşor ar deveni oraşul meu preferat.
Sursă


A mai scris:





Până data viitoare, citește - găsește-ți vocea! :)


duminică, 6 august 2017

București, despre regăsire

Sunt fidelă principiului clișeic, mult prea iubit, ar spune unii, cum că lucrurile se întâmplă la timpul potrivit, de parcă ar avea conștiință proprie. M-am convins că în momentul în care refuzi să te opui valului și îl accepți, el te poartă la suprafață, atât cât să poți respira, oferindu-ți astfel șansa la o privire de ansamblu și o gură de aer.

Mie mi-au fost suficiente, atât cât să îmi fac mai ușoară existența. În acest capitol intră și revederile, acele momente care mă marchează și care rămân adâncite în memoria sufletului meu de parcă au fost acolo de la începutul lumii. Fie că sunt legate de un prieten genial, de o iubire de cursă lungă, de familie sau de propriul eu, (re)găsirile s-au întâmplat exact atunci când am avut cea mai mare nevoie și când am încetat să mă impun în fața timpului.

Audrey Hepburn și Dean Martin


Și începeți din nou, îmi cereți din nou să vă spun ceva simpatic, drăguț și frumos înainte de plecare. Știți, fără îndoială, că e genul de rugăminte care aproape că mă înfurie, dar vă place asta, vă place să vă despărțiți de mine lăsându-mă furibund pe peron. Oricum, ne vedem săptămâna viitoare, îmi spuneți. Zâmbesc și dau din cap că nu. Nu, pentru mine fiecare despărțire este ceva definitiv și ireversibil, un josnic sfârșit al lumii, expresia însăși a injustiției divine...și nu cred în miracolul regăsirilor.

Spune personajul lui Matei Vișniec în "Scrisori de dragoste către o prințesă chineză".
Nu pot fi de acord.

Cred în miracolul regăsirilor la fel de mult ca în Crăciun, la fel de mult ca în surprizele de tip colet sosite de moș Nicolae, ca în scrisorile sigilate cu ceară, la fel de mult ca într-un picnic la marginea pădurii, ca în cinele în familie în iernile geroase și ca în fotografiile scoase pe hârtie mată.

Regăsirile scot la iveală, printr-un farmec, îmbrățisări și priviri pe care nu le-ai simțit vreodată; sunt momente de moarte în miniatură fiindcă atunci apreciezi și trăiești la intensitatea potrivită fericirea care ți se cuvine. Sunt miracole fiindcă te învie dintr-o stare de uitare a feței omului pe care îl iubești, a inocenței copilului pe care l-ai născut, a atingerii tandre a mamei sau a crizelor de râs datorate prietenilor (ne)buni.

Poate ar trebui să ne amintim mai des acele momente și să le prelungim durata până când vom învăța să fim ceea ce trebuie, lângă cine trebuie, gustând din viața noastră etapă cu etapă și așteptând ca lucrurile să se așeze de la sine.




miercuri, 2 august 2017

Fata cu fragi sau despre iubire


Mă ascundeam în tablou, sperând că ea nu va observa cât mă schimbasem.
Vocea Umană


Așa își începe Lisa Stromme fabuloasa carte despre povestea de dragoste din spatele celebrului tablou pictat de Edvard Much - "Strigătul". Deși locuia în Norvegia, personalitatea lui Munch nu a interesat-o până în momentul în care pictura a fost furată și vândută la licitație pentru o sumă record. Acela a fost momentul în care și-a pus întrebări în legătură cu Munch. De ce fascinează pe toată lumea această pictură tulburătoare? Ceea ce a găsit a mers dincolo de pictură, direct în culisele facerii acestui tablou, în intimitățile pictorului, dar și în imaginația ei fiindcă povestea pe care a găsit-o, a inspirat-o să îi dedice o carte întreagă.

Sursă
Dacă trăiești în Norvegia, nu ai cum să-l ignori pe Edvard Munch. E una dintre principalele atracții turistice și un element fundamental în structura culturii norvegiene.
A fost odată ca niciodată... 


 Regine, fiica unui amiral, care a locuit în Borre și a avut o idilă de o vară cu Edvard Munch. Artistul i-ar fi dăruit toată vara picturi Reginei, picturi pe care aceasta le-a ascuns de ochii dezaprobatori ai părinților, iar la sfârșitul verii, când servitoarele au făcut curat, tablourile au fost descoperite și puse pe foc.

Ceea ce a declanșat în personajul feminin o durere egală cu nebunia. Pasajele din carte te înfioară și te fac să te întrebi dacă ai fost vreodată în stare să iubești cu așa o putere de mare? Sau dacă inima ta ar fi rezistat unei asemenea pasiuni. Cum termenul de pasiune poartă în el și un dram de negativism, iubirea dintre pictorul norvegian și tânăra rebelă este semnată cu scepticism.

Pornind de la un sâmbure de adevăr, asemeni legendelor, scriitoarea îmbracă povestea astfel încât ceea ce a rezultat este demn de recitit. Povestea pe care a gândit-o te poartă de la început și până la sfârșit prin dureri, gânduri, empatizări și o dorință profundă de a picta.

Cu ce am rămas după terminarea cărții?


1. Au existat și...mi-ar plăcea să cred că mai există oameni care iubesc o dată în viață, care s-au abandonat în lumea unei singure povești de dragoste. E poetic, romantic și trist. Dar este nobil. Și demn de toată admirația și de inspirație pentru cele mai bune cărți și filme.

Edvard și cu mine vom fi întotdeauna împreună. Suntem împreună altundeva, deasupra oceanului și a cerului și, în același timp, suntem în fiecare părticică din ele. Despărțirea nu există. 
2. Unii au iubiri, alții au munca, unii mai norocoși au și una și alta, cu o singură condiție, aceea de a nu rămâne în istorie. Munch și-a ales calea înăbușind tot ce a simțit în afara perimetrului muncii sale.

Eu am arta mea, nu mai e loc de nimic altceva. Ca să nu mai vorbim de starea mea, boala pe care am moștenit-o de la părinți - slăbiciunea fizică a mamei, nervozitatea și anxietatea tatei. Sora mea Inger spune că munca ne face bine. Ne dă putere.
3. Oricât de buni suntem pe cont propriu, oamenii ne completează. Poate că suntem întregi, poate că suntem jumătăți, dar pentru fiecare există acele persoane care scot din noi tot ce este mai bun. Sau mai rău. Depinde ca eul nostru lăuntric să aleagă.

Dacă nu avem o lumină în noi, rătăcim singuri pe întuneric. Așa că trebuie să-i urmăm pe cei care sunt lumina, care aduc lumina. Când colo, ce facem noi? Îi oropsim.
4.Când o pasiune există cu adevărat în noi, atunci ea se manifestă în toate momentele din viața noastră, indiferent de circumstanțe. Pentru mine, personajul care mi-a rămas la inimă și care m-a inspirat a fost prietena lui Tullik, o fată de casă a cărui suflet simțea în culori.

Ce simt? Cum mă simt? Forma soarelui s-a conturat pe pânză în fața ochilor mei. Fără să mă gândesc, am adăugat valuri galbene, asemenea cosițelor lui Tullik, care iradiau din soare. Tentacule de foc. Cum mă simt? Inspirată. Puternică. Cum mă simt? Fericită. Plină de bucurie, Liberă. Mă simt liberă. Am pus roșu pe paletă și am conturat razele arzătoare ale soarelui cu roșu-aprins. Cum mă simt? Hotărâtă. Vie. Simt că trăiesc. Pensula se misca tot mai repede (...) Din când în când mă opream și ascultam. Ca și cum aș fi stat pe îndelete cu mine însămi. Grădina din jur s-a estompat, timpul s-a oprit. Emoțiile, sentimentele țâșneau din mine într-o formă pe care nu fusesem niciodată în stare să o pun în cuvinte.

Despre un alt nordic am scris aici: "Foamea", Knut Hamsun