Goals: Be happy.

marți, 23 mai 2017

Ce faci când nu-ți mai găsești prietenii?

S-au răsfirat pe unde au putut.

Unul e în altă lume, acolo unde există oameni mici, firavi, poate blonduți, poate cu ochii verzi, poate au gropițe în obraji, poate dolofani.
Acolo nu e de joacă. Ori ești, ori nu ești..deși joaca face parte din program.

Dacă ai trecut pe acolo, știi cât de tare te apasă grija, câte zile însorite îți fac din cele mohorâte, cât înseamnă un zâmbet și cum se termină Pământul atunci când el lipsește, cât costă o îmbrățișare și ce înseamnă luxul atunci când seara poveștile se deșiră sub ochii mici, îndrumate toate de vocea ta.
Dacă nu ai trecut, poți doar să-ți imaginezi și poate e de zece ori mai frumos. De ce? Fiindcă poți crea tot ce vrei tu. Poate într-o zi îți vei aminti de creația ta, îți va fi milă de ea și o vei aduce la viață. Cum spuneam, un prieten are treabă în acea lume, îl auzi rar și atunci când faci asta, e sărbătoare. Când îl vezi, nu-ți mai tace gura. Parcă i-ai povesti și copilaria ta, dar...pardon, o știe. Ai uitat, așa e când pierzi șirul momentelor neîmpărtășite. 

Unul e cu tine în casă, dar adeseori absent. A trecut iarna, a ieșit din bârlog, din hibernare, dar s-a dus la colindat cine știe pe ce coclauri. Mi-e greu să țin pasul fiindcă nu-mi place pe acolo. E gri, e furtuna sau e liniște totală, e zăpușeală sau gheață permanentă, se înalță zmee, se colorează griul, se visează și se râde, dar nu trece mult și ceva/cineva șterge cu radiera toată frumusețea. Instalează la loc nuanțele triste și îmi răpește ochii mari și negri, de copil inocent, curios și neastâmpărat. Ce îmi lasă la schimb? Aceeași ochi de tăciune, dar goi, fixați și neliniștiți. Aș vrea să mă iau la trântă cu acel demon. Să îi bat obrazul, nemernicului și să îi spulber puterea cu doar o amintire. Să știe că suntem puternici. Că ne bârlogim, dar nu ne pierdem prietenii. 

Altul e destul de străin. Au fost doi. Au rămas tot doi, dar separați. Obișnuiam să ieșim sâmbăta la cafeneaua noastră. Nu era mult, dar era timpul nostru. Ne răsfățam în canapeaua Friends, în ceaiurile și dulciurile a la bunica, în muzica bună, în replici Friends, în fotografii pentru o veșnicie, în lacrimi, dar și râsete. Era momentul nostru. Of, dar grijile! Sau nepăsarea, sau amânarea. Se adună toate. Nu te-a căutat când a venit. Dar nici tu nu i-ai trimis nici o îmbrățișare când a plecat. Și astea fac diferența. Prietenii buni au fost la mare căutare dintotdeauna. Păcat că acum simt că îmi pierd dexteritatea.

Pe celălalt l-am visat aseară. A decis să plece din aria mea prietenească și am acceptat. Cu toate astea, mă întreb uneori cum își duce viața? E la fel de genială sau a devenit unul ca noi?


Ce faci când nu-ți mai găsești prietenii? Aș spune că te duci după ei. Sau îi aștepți. Nu am un răspuns corect. Sau măcar un răspuns pertinent. Poate că cel care mă ajută acum este acesta: scrii despre ei. Îi pui în povești când nu îndrăznești să scoți o vorbă. 

Sau poate că ei sunt în locurile bune, dar rătăcitul ești TU.

Vocea Umană



luni, 15 mai 2017

27 de pași sau Despre demonii tăi


Mă numesc Tibi Ușeriu. Sunt la primul meu ultramaraton. Îmi place ceea ce fac. Atât de mult, că mai am de când să fac de-astea. Sunt fericit că sunt viu, sănătos, întreg. Într-o poiană am avut o cădere de calciu combinată cu o masivă pierdere a memoriei și identității. 



Cartea lui Tibi Ușeriu a fost așteptată precum pâinea caldă. Am pus mâna pe ea (cu împrumut fiindcă nu mai puteam să aștept) și am dat năvală peste povestea lui.

Sursă

Tibi este un om. Te privește, te ascultă, așteaptă câteva secunde și apoi răspunde. Pune greutate în fiecare cuvânt pe care îl spune și parcă își asumă fiecare frază. Nu caută cuvinte pompoase. Nu se pierde în detalii, deși știe că doar ele i-au salvat viața. L-au scos din închisoare, au câștigat curse de ultramaratoane, au preluat frâiele când el a uitat cum se face.

Dar în primul rând, Tibi a fost pierdut.
Prin România, pe la stână, printre oi și ciubote umede, prin bătăia care nu era deloc ruptă din Rai, prin Europa, prin alba-neagra, prin jafuri, evadări și în final prin închisoare.

Pe măsura lecturii, am încercat să mă pun în locul lui, să empatizez, să mă identific. N-am reușit. Nimic din anii pe care i-am trăit nu seamănă cu vreo etapă a vieții sale. Tot ce am putut să fac a fost să rămân gură cască. Recunosc. Și să caut să învârt paginile mai repede. Și să mă ciupesc, să verific dacă visez sau nu.
După ce am terminat cartea, am aflat: Tibi va participa a treia oară la 6633 Ultra, ultramaratonul din Arctic. Cam atât de mult îi place.

Numărul de participanți la 6633 e limitat la 30, dar, acum, la start suntem 12 oameni, numai bărbați. Cum se face că de pe ditamai globul s-au strâns doar o mână de oameni? Iată un lucru foarte suspect din start. Martin și colegii lui ne-au pregătit cum au putut. Ne-au dat nenumărate sfaturi și ne-au reamintit că ei nu ne vor oferi altceva în afară de zăpadă topită cu un gust sălciu. Ne-au prevenit că e treaba noastră să ajungem întregi la finiș. Nu de alta, dar prin ținuturile acelea, moartea e la ea acasă. Poți fi ucis de urși polari, poți fi lovit de tirurile gigantice care bântuie ice-road sau poți îngheța din mers, dacă nu îți dozezi bine energia și hidratarea.

Ce am învățat după cei 27 de pași?

  • că omul se naște și moare înainte de termen; apoi realizează că între aceste două praguri există și un timp pe care noi trebuie să îl parcurgem aici, ceea ce îl face să se mai nască o dată și să Trăiasca. Astfel, omul se naște, trăiește și moare.
A fost mai mult decât o competiție: a fost confruntarea pe viață și pe moarte cu trecutul, prezentul și viitorul meu.  Acolo mi-am spus mie însumi lucruri de o sinceritate brutală, acolo am cântat Născătoarea cu voce tare și am făcut ceva ce nu mai făcusem nicăieri, niciodată: am stat de vorbă cu Dumnezeu. Acolo am murit și am renăscut de atâtea ori.
  • nu contează educația, părinții, scoala, neșansele, nenorocul, planetele, chiar și acțiunile tale atâta timp cât te oprești și te uiți în jur. Există undeva în corpul nostru un mecanism care ne apară și acela se numește Creier, Curaj, Perseverență. Atâta timp cât există, noi avem puterea de a ne schimba propriul destin. De a întoarce cârma și de a nu ne mai lăsa duși de val. Prea dăm vina pe el, când noi vâslim beți dintr-o barcă șubredă.
Dar se poate. Trebuie să crezi, măcar un pic. Și să te apuci. Să perseverezi. Să mergi înainte spre o țintă, până la capăt. Tot ce poți pierde pe drum e doar viața ta. Ei, și?(...) Zidurile albe sunt doar în mintea noastră. Cu un pic de curaj și încredere poți trece prin ele. 
  • toți avem pitici, demoni, găuri negre, fluturi mov, păduri tropicale...poreclele pot continua. Important este să îi recunoaștem și să îi lăsăm în urmă. Fie prin alergat, fie prin meditație, fie prin scris...prin drumuri lungi, orice mijloc care este eficient este bun. Doar să dăm față în față cu noi și să spunem lucrurilor pe nume.
Dar eu alerg mai departe. Cu pas egal, mărunt, măsurându-mi respirația. Vreau să le dovedesc drăcușorilor mei obraznici că sunt mai tare decât ei. Vreau să le arăt că istoria unui om poate fi rescrisă mereu. Ca un hard disk. Nimic nu e definitiv, bătut în cuie, de neschimbat, de neșters, de netrecut. Nimic nu e ireversibil.

Nimic din ce a făcut nu a fost ușor. Dar cum spunea și un prieten, tot ce este ușor nu merită făcut. Eu nu alerg. Încă nu. Dar m-a inspirat în munca pe care vreau să o fac și sunt sigură că te poate inspira pe tine indiferent de domeniul din care faci parte.

Dacă ai citit cartea, cum te-a inspirat Tibi?
Aștept cu drag mesajul tău.





sâmbătă, 6 mai 2017

Cum a fost la TEDx Iași 2017?

Cum să fie? 
Știi cum e cu evenimentele astea? Te duci om și vii TEDom.

Te duci mai timid, mai cu emoție, cu așteptări și pleci cu energie de parcă ți s-ar fi băgat adrenalină în sânge. Pleci de parcă ai vorbit tu pe scenă: emoții, transpirații, empatie, planuri, gânduri, notițe. Toate îți servesc drept combustibil, mâncarea fiind o poveste uitată.

Cum să fie? Ca un eveniment pe care nu l-am planificat, dar care a venit, mi-a deschis ochii, portofelul și iată-mă, în drum spre Republica, cu gânduri sceptice în privința locației.

Dar ziua a trecut cât ai zice TEDx și cât ai face un tur vizual al locului unde ai poposit. Pare schimbat. Si chiar e. Cu adevărat omul sfințește locul. Chiar dacă se mai simțea mirosul de stătut, poată că voia doar să reamintească și sa le bată obrazul celor care au uitat de clădire. TEDx-ul a schimbat înfățișarea și atmosfera cinematografului. Omul sfințește locul iar Republica cu adevărat are calitatea de a se lăsa sfințit.

Vocea Umană




Vorba multă, sărăcia omului...
Iată câțiva din speakerii de anul acesta și cum s-au prezentat ei în lumina reflectorului (tema de anul acesta : THIS IS WHO WE ARE):



Vocea Umană


1. LAURA BALABAN & Domnul Tic (căutătorul de vise pietre) - scriitoare

Încep cu ea fiindcă momentul ei a fost cel care a ajuns cel mai bine la mine, cu care am empatizat cel mai mult, care m-a emoționat, care mi s-a părut cât se poate de sincer iar asta s-a simțit. Îi tremura vocea, noroc de Tic, micuțul blănos, altfel cine știe... 

Ce a vrut Laura să transmită? Să ne urmărim visurile cu aceeași pasiune cu care Tic umblă după pietre. Să ne fim datori cu o fericire, să nu fim singuri, să nu ascultăm tot timpul întrebările din colțul întunecat al sufletului și să ne lăsăm duși de val, poate e valul cel bun. 

Și să ții minte doar două lucruri atunci când urmărești un vis: 1. Să știi ce îți dorești 2. Să îți îndeplinești visul. 


Vocea Umană



Vocea Umană


Vocea Umană



2. Cosmin Vaman, speaker Tedx pentru a III-a oară (cică ar fi prieten bun cu organizatorii, zice el, dar știm noi mai bine) - artist

Pe alocuri ironic, cu glumele la el deși emoțiile nu-i dau pace, și-a prezentat ideile foarte simplu: SĂ NU MINȚI. SĂ NU MINȚI?

Cu ce am rămas eu după discursul lui? Că nimeni nu vrea să audă tot timpul tot adevărul, dar atunci când vine vorba de creație, nu creativitatea e cea mai importantă, ci adevărul. Ea decide dacă rezultatul ajunge la oameni sau se împotmolește pe drum. Și că a le vorbi celorlalți despre tine printr-un proces creativ este benefic pentru tine. 



3. Florin Colceag - antrenorul de genii sau "dom' profesor"

Domnul profesor a adus un moment de "slow down" și de atenție. Atât prin tonalitatea dumnealui, cât și prin ideile expuse, parcă ne-a oprit puțin din mișcarea asta continuă în care ne aflăm și ne-a pus să gândim: la viața noastră, la calitate vs. cantitate, la copii, la ce le oferim lor și cum ne vor răsplăti ei mai târziu, la pasiuni. Din înțelepciunea unui bătrân:


  • Ne mutilăm sensibilitatea ca să rezistăm la stres.
  • Ne concentrăm pe cantitate și am uitat să fim oameni.
  • Se usură și darul și pasiunea dacă nu sunt hrănite
Iar în final, întrebarea zilei: Cât fac 2 rațe roșii plus două rațe galbene?

Vocea Umană


Sigur îl știi pe Ghiță Ciobanul sau "Vine iarna, uăi!" Mai sigur ai văzut cum s-a reinventat batonul românesc ROM. Hai că e ușor. În spatele lor stă Cătălin Dobre, băi nene! (vorba lui)

Lucrează în publicitate și este unul din ambasadorii României.

La TEDx Iași a vorbit despre cum fiecare din noi poate deveni ambasadorul țării. Nu e greu deloc: lași la o parte ambasadurerea (acel sentiment de frustrare care te încearcă atunci când România nu este promovată așa cum ar trebui să fie, atunci când oamenii care sunt puși la înaintare nu reprezinta ce avem noi mai bun). 

O lași la o parte și participi în mod activ la crearea unei alte păreri despre propria țară. Ce poate să rezulte din asta? Imaginea ta în altă țară capătă altă conotație. Și da..artiștii străini ajung să își ceară scuze pentru Budapest în loc de Bucharest.

Așa-i că îți crește inima ca un cozonac?

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană




Vocea Umană


Vocea Umană


Vocea Umană
Intră pe ROMBOT. Dă click și învață-i pe alții despre tine.


4.Cristina Gheorghe - fondator Institutul Dezvoltării Personale

Ea a ales să vorbească despre eșec și despre drumul pe care a mers ea o perioadă. Acel drum o viza doar pe ea și nimeni altcineva nu prea era de bun augur. Până când nu a început să aibă relații adevărate, să nu mai privească oamenii ca niște obiecte, nu a cunoscut partea plină a paharului.



Cu ce am rămas după ce Cristina a părăsit scena?


  • O mare slăbiciune ascunde un mare talent nedescoperit. Nu a venit încă acea rază de lumină care să îl pună în valoare.
  • Cu adevărat uitându-mă la alții, am putut face ceva diferit cu viața mea.
  • Dacă Dumnezeu voia să ne uităm doar la noi înșine, atunci ne punea ochii în palmă.


Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

5. AFO sau Emil - extraterestru

S-a prezentat timid pe scenă, cu emoțiile din dotare. Doar la sfârșit a scăpat de ele când s-a cerut un bis. Prea bine se simțeau oamenii pentru a pleca. Ce a rămas după discursul lui?


  • Un comentariu de pe youtube la una din melodiile sale zice așa: I am Tunisian, I don't understand nothing but it seems like real art
  • De ce extraterestru? Fiindcă e vorba de fiecare om în parte care nu se simte bine acolo unde este. Asta până când intră în contact cu alții care folosesc același limbaj ca el. În cazul lui muzica a funcționat.
  • Pentru noi muzica este o misiune: vindecă, ajută oameni, unește, dezbină, instigă. Este una din cele mai spirituale forme care există pe Pământ.


Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

A trecut și asta. O să vină și următoarele, poate într-o sală și mai mare, poate pe stadion. S-a lăsat cu planuri și idei, cu promisiuni și numere de telefon schimbate. 
Mulțumesc, TEDx Iași! 




marți, 2 mai 2017

Prietena mea genială - povestea mea

Când am început să citesc cartea, aveam în minte o singură persoană: cea a cărei nume va rămâne ascuns. Nu pentru binele ei, ci pentru binele meu fiindcă sunt egoistă și nu mă pricep să împart. Se va numi Anam Cara

Vocea Umană


Așadar, am început să citesc și simțeam că sunt compatibilă și empatizez cu Elena (una din protagonistele poveștii). De cealaltă parte, Anam Cara era Lila sau prietena genială. 
Acea prietenă din viața fiecărei fete care îi atrage atenția și o face să fie mai bună, să își dorească mai mult de la viață, să îndrăznească, acel om cu care reușea să se conecteze cel mai bine, care o asculta și îi dădea sfaturi. Acea prietenă care era mereu prima în toate. Nu m-a deranjat să fiu a doua. O invidiam uneori, dar era un sentiment plăcut fiindcă stârnea în mine dorința...de a cere mai mult de la mine.

Pe parcursul cărții, am început tot mai mult să mă îndoiesc de comparația mea. A mea Anam Cara nu mai semăna cu Lila de la începutul poveștii. Se schimba. Devenea tot mai mult altcineva. Și atunci mi-am dat seama. Lila sau prietena mea genială era altcineva. O persoană care m-a inspirat o bună bucată de vreme, cu care mă mândream, o femeie plină de talent până în adâncul sufletului, curajoasă, băiețoasă, cu ochii mari și limpezi, cu un zâmbet de copil și o urmă de strungăreață care îi punea în evidență inocența. 

Aproape că nu se dezlipea de bocanci și de geaca de piele. Erau piesele ei de bază. Avea un simț pentru estetic nebun. Combina culori și materiale extravagante, dar îmi plăcea. Am invidiat la ea prima dată sinceritatea, apoi talentul de a vedea frumosul în orice sau de a-l crea din orice, puterea ei de a scrie și de a transmite emoții, ochiul ei pentru fotografie, capacitatea de a memora filme, replici, melodii și oameni care au rănit-o. Chiar și când fuma, avea un aer boem pe care nu l-am mai văzut până acum la cineva. Acum toți trag din țigară ca de ultima speranță de viață. Ea sorbea țigara cu aromă de cafea. Era liniștea de care se bucura în toată hărmălaia ei de viață. Era un artist...în nedevenire fiindcă nu a văzut niciodată asta. S-a pierdut pe drum. La fel cum începe Lila să o facă în primul volum al tetralogiei napolitane. 




Sau cel puțin așa am simțit eu. Sigur că percepem experiențele diferit și că ce e bine pentru mine, nu e bine pentru tine. Dar consider că e nedrept să risipești atât material când alții nu primesc nimic. Nu mai știu ce face acum, unde este Emilul ei sau dacă într-adevăr l-a găsit, dacă mai păstrează albumul foto pe care l-am construit până la 3 noaptea, dacă mai ascultă muzică în căști pe stradă, dacă Grădina de Vară o mai primește și dacă îi mai găzduiește momentele proaste de peste zi.

"Prietena mea genială", de Elena Ferrante m-a trimis cu amintirile în vremurile prieteniei cu ea. La fel ca și atunci, cartea mi-a ridicat un semn de întrebare în legătură cu acești oameni: artiști în nedevenire.

În general se pune preț pe talent. Chiar și în școală am experimentat asta. Nu am avut un talent evident, n-am stat în față. Însă...ce se întâmplă cu cei care au ajuns acolo dar s-au pierdut pe parcurs? Este de ajuns talentul pentru a-i scoate la suprafață? Eu cred ca nu.

Eu, în schimb învățam, deja citeam dintr-o plăcută obișnuință (...) E dificil de explicat de ce, dar mâhnirea aceea m-a făcut să sufăr. Mi s-a părut semnul unui interes real și profund pentru Lila, ceva mult mai puternic decât complimentele pentru disciplina mea de cititoare sârguincioasă.

Să ai un talent înseamnă să fii norocos, să ai un dar este un dat.
Să fii constant în munca ta, să fii perseverent și muncitor este o alegere personală. Este a ta. Ce alegi să faci cu ceea ce ai primit, aici stă rădăcina întrebărilor și răspunsurilor.

Pe calea asta a mers Elena, pe drumul acesta merg și eu în ultima vreme. Poate că profesorii/oamenii nu au descoperit marea cu sarea în activitățile mele, poate că nu am primit coroniță. Am trecut prin note de 4 și prin dezamăgiri. Dar ceea ce m-a împins mai departe a fost alegerea mea și nu neapărat laudele altora. Le-am dorit și m-am întristat când nu au apărut, dar atât.
Ce am învățat este că dacă talentul tău nu stă scris pe fruntea ta, atunci înseamnă că e ascuns pe undeva prin interiorul tău. Datoria fiecăruia este să îl găsească.

Cât despre a mea Lila, sper că trăiește bine mersi cu Emil și că este conștientă de valoarea ei.


"-Orice s-ar întâmpla, tu continuă să studiezi.

    -Încă doi ani: apoi iau diploma și am terminat.
   
          -Nu, să nu termini niciodată: îți dau eu banii, trebuie să studiezi mereu.

Am zâmbit nervos, la un anumit moment, școlile se termină.

         -Nu pentru tine, tu ești prietena mea genială, trebuie să devii cea mai bună dintre toți, bărbați și femei."



Până data viitoare...Citește, găsește-ți vocea!