Nu știu care este povestea ta.
Nu știu care au fost întrebările sau răspunsurile tale de-a lungul vieții.
Poate că nu te-ai întrebat vreodată nimic, poate că nu te-a interesat decât să duci o viață liniștită, poate că mintea ta nu a stat la negocieri cu alte simțuri, sau poate că și tu ai atât de multe întrebări încât simți nevoia de bătrâni în viața ta. De ce spun bătrâni? Fiindcă ei par să aibă toate răspunsurile.
Desigur că m-am înșelat. Am în continuare nevoie de bătrâni (la fel și tu), dar nu doar ei dețin răspunsurile.
Ele pot fi găsite și într-un film.
Eu le-am găsit în Collateral Beauty.
Nici nu pot să îi spun film. E o îmbrățișare, o mângâiere, o culegere de emoții.
Am ascultat această înregistrare până când am învățat-o pe de rost. Tot pe de rost am învățat și reacțiile, grimasele și privirile lui Will Smith. De actori talentați e plină lumea, nu există unul Cel Mai Bun, dar Will Smith e preferatul meu. Favoritul meu pentru acea privire care traversează ecranul. Ajunge în ochii tăi, se duce mai departe și se oploșește fix pe rănile care te dor, pe dureri, pe empatie, pe nevoia de a stabili o legătură, chiar și cu un personaj de film. Are omul ăsta o privire care mă doare (uneori).
Filmul m-a suprins plăcut fiindcă mă așteptam la ceva sirop, însă se menține contactul cu realitatea. Centrul poveștii îl are pe Howard ca protagonist, un fost director de publicitate de succes și prieten de nădejde, actualmente bărbat care stă de vorbă cu Moartea, Timpul și Iubirea pentru a reveni la statutul de om. Cum ajunge în această condiție, cum i se arată cele trei noțiuni abstracte și care este legătura lor, le puteți afla urmărind filmul.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu