Tristețea îngerilor

Vocea Umană

"Pe o vreme ca asta îți bagi deștele-n ochi, îți dau cuvântul meu, nu-i decât alb peste tot și nu deosebești cerul de pământ, cu atât mai puțin când suflă vântul, cum e cazul acum, oamenii rătăcesc ca orbii, pierduți, și sfârșesc aruncându-se în gol. Și cât e de înalt muntele ăsta? Șapte sute de metri până în mare, în cădere liberă, și cazi fix în apă dacă e flux, dacă nu, pe stânci."

Primele două cărți din trilogia fiordurilor au fost mană cerească. De departe cele mai bune cărți pe care le-am citit în 2016. Cele mai bune și cele care mi-au intrat la suflet. Fiecare pagină întoarsă însemna încă un motiv pentru care nu le voi scoate de acolo prea curând.

Tristețea îngerilor vine în continuarea primei cărți (despre care am scris aici Între cer și pământ). A doua parte este mai voluminoasă spre norocul nostru. De ce? Fiindcă mai multe pagini înseamnă mai multe replici de subliniat, de notat și de cugetat. Poate că stilul nu prinde pe toată lumea. Poate că ești adeptul unui stil care să te țină alert tot timpul, al dialogurilor nesfârșite, poate că descrierile te plictisesc. Dar, pe cuvânt că le urăsc și eu. Niciodată nu mi-au căzut bine pagini întregi de narațiune, fără vreun semn de replică. Cartea aceasta e altfel. Aici povestirea te prinde ca într-un miraj. Nu m-a deranjat nici un fragment. Nu mi s-a părut nimic în plus, nimic în minus. Cuvintele sunt combinate în așa fel încât să trăiești ceea ce citești:

Vântul sporește, ei trag de vâsle, marea se învălătucește în jurul bărcii, mugește ca o fiară uriașă, rar i se întâmplă să rămână tăcută, și valurile se adâncesc în vârtejuri. Vâslește în cadență cu mine! strigă băiatul (...) cu o voce măsurată și rece, ca și cum preț de o clipă ar fi îmbătrânit cu câțiva ani.

Barca e totuși un nume pretențios pentru luntrea asta un pic mai largă decât un pat, are să fie patul lor de moarte dacă vreun val, cât de mic, are să se spargă peste el. (...) Chipul lui Jens e alb ca hârtia și ochii i s-au făcut mici, două pietre minuscule care se uită la el cu un aer rătăcit. Uriașul care nu se teme de furtună și care trece fără teamă peste lande primejdioase pe orice vreme, e acum încremenit de spaimă. 

(...)iapa continuă să se afunde și se trezește încă și mai înțepenită, Jens și băiatul trebuie să îngenuncheze ca să spargă gheața din jurul ei(...), vântul urlă peste lume și transformă zăpada în proiectile de grindină care le zdrelesc pielea, trebuie să umble cu ochii în jos ca și cum ar arăta lumii că se căiesc.

Un băiat, un cal și un poștaș...și albul

"Tristețea îngerilor" continuă povestea băiatului. Este centrul trilogiei, doar că în jurul său se construiesc și alte scenarii de viață. Scenarii pe care le recunoști fiindcă ai trecut prin ele, fiindcă le-ai gândit, le-ai auzit, le-ai discutat. De aceea, acțiunea din carte, replicile pe care le citești fără să clipești sunt lecții desprinse din viața noastră. Trăim la poluri opuse dar ceea ce experimentează ei nu este diferit de ceea ce trăim noi aici.

Astfel, cu ce rămâi după ce închizi cartea?

• Orice lucru în exces este atins și dominat de diavol

Dacă pe lumea asta diavolul a mai făcut ceva în afară de bani, atunci zăpada a făcut-o.

• Despre noi, homo sapiens 

Desigur, e mereu mai ușor să te lași bătut, să părăsești lupta, nu puțini au făcut așa, lasă viața de fiecare zi să-i acopere  de zăpadă până se trezesc sloi.

• Bătrânii și experiența lor

Ne paște sfârșitul dacă nu ascultăm de vorbele născute din experiență, dar și dacă ținem seama numai de ele avem să mucezim aici.

• Vorba? Ce aduce?

Mulți sunt aceia care aleg să rămână muți când viața îi arde cu fierul roșu, de altfel vorbele nu sunt câteodată decât pietre fără viață și haine fără zdrențe. Sau pot să mai fie și buruieni rele, locuri de unde te molipsești de toate bolile, scânduri mâncate de carii. Cu toate astea, vorbele sunt unele dintre puținele lucruri pe care să punem mâna când totul pare că-și bate joc de noi.

• Ochii, oglinda sufletului

Puține lucruri pe lume au un asemenea efect asupra unei ființe precum ochii.

Mereu cunoști omul după locul în care își așază privirea.

• Animale filosofi

Caii se gândesc și ei la o sumă de lucruri, dintre toate animalele ei seamănă cel mai bine cu filosofii.

Nici caii nu înțeleg nimic din vorbele lui și nu-i răspund niciodată, au în schimb caii ochii ăia mari, în adâncul lor locuiește parcă toată resemnarea în fața lumii ăsteia. Băiatul își aruncă brațele de gâtul iepei și ea clipește încet.

• Locuri în care Dumnezeu trăiește în oameni, nu în locuri

Pastorul din Vik ajunge de două ori pe an ca să vorbească despre Dumnezeu.

• De ce se termină iubirea?

Omul trebuie să sufle mereu din toate puterile în jar ca să nu moară focul, oricare i-ar fi numele: viață, iubire, ideal, doar scânteia dorinței se trezește de la sine, se hrănește cu aer și aerul învăluie întreg pământul.

• Bărbăția sau lipsa lui NU,  teamă sau recunoașterea limitelor

Bărbăția înseamnă să reziști, să nu dai înapoi. Să nu îndoi niciodată șira spinării. 

Băiatul: Câteodată, bărbații din soiul dumitale nu-s decât niște lași, fiindcă nu îndrăznesc să renunțe. Uită-te la mine, am rămas singur pe lume fiindcă un blestemat de patron de barcă a fost un om de nădejde. Bărbăția asta nenorocită înăbușă tot ce e mai frumos, ucide viața cu totul, și mă cac în bărbăția asta scârboasă și blestemată, sub o grămadă de căcat o îngrop!

• Și despre scris, despre răspunsuri, despre cuvinte, despre ce îmi place mai mult pe lumea asta

Abia când cuvintele au prins formă pe hârtie înțelege ce înseamnă ele. Cuvintele scrise capătă o adâncime aparte, pe care cele spuse cu glas tare clar nu o au. Hârtia e pământul lor mănos.

Restul se descoperă pagină cu pagină, pe o vreme ca asta.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!