Sau timpurile lui Yalom. Dar nu sunt doar ale lui, sunt ale noastre. Doar că din modul în care își structurează terapiile am învățat (o recunoaște și el) că timpul are un cuvânt de spus în tratarea oamenilor. Degeaba "trece cu timpul", "timpul îi va vindeca rănile", "lasă în voia timpului". De ce?
Fiindcă aceste convingeri temporale au două tăișuri: una care vine în ajutorul tău și alta care te sufocă.
Prima, cea care îți ușurează viața, este aceea care te forțează. Ajutor la care apelează și psihoterapeutul Irvin D. Yalom în multe terapii.
Dacă Betty n-ar fi știut că nu are la dispoziție decât un timp limitat pentru psihoterapie, era foarte posibil, de exemplu, să fi durat mult mai mult până să-și adune întreaga forță interioară necesară pentru a-și începe procesul de pierdere a greutății.
Sau..mai pe scurt, orice presiune este (uneori) de bun augur și ne face să ne punem pe roate. O anumită limitare din exterior ne obligă să luăm mai în serios viața noastră, munca, proiectele, activitățile, oamenii. O spune și o testează Yalom, o resimt și eu de fiecare dată când sunt responsabilă de o sarcină cu un timp dat, au încercat-o și alții. Nimic nou sub soare.
De partea cealaltă, la colț, stă Timpul care maschează rănile. Ele se estompează pe măsură ce trec zilele, se mai risipește durerea, dezamăgirea. Dar nu vor pleca definitiv amintirile. Ele nu dispar. Nici măcar Măria Sa Timpul nu poate să facă asta. Și atunci, când toate momentele mai puțin bune se vor fi clădit una peste alta, când toate amintirile vor învia fiindcă le-am ascuns cum am știut noi mai bine, vor da pe dinafară.
Acum 8 ani am avut o legătură cu terapeutul meu. De-atunci, nu mi l-am mai putut scoate din minte. Aproape că m-am sinucis o dată și cred că data viitoare am să reușesc. De 8 ani de zile mă gândesc tot timpul la el. La șapte dimineața mă întreb dacă s-a fi trezit deja și la opt mi-l imaginez înfulecându-și terciul de ovăz. (...) Viața mea se trăiește cu opt ani în urmă.
Povestește una din pacientele pentru care timpul nu a fost drăguț cu ea, și-a uitat manierele. Nu aș putea spune că în situația dată, vremea a funcționat ca un pansament. A fost sarea pusă pe rană. Dacă tratamentul aplicat de doctor ar fi fost gândit cu opt ani mai devreme, poate că viața ei ar fi fost alta. În schimb, zilele care au trecut au însemnat adâncirea suferinței și a obsesiei. La fel pățesc toate inimile frânte (mai tinere sau mai de demult).
Există un timp pe care trebuie să ni-l dăm pentru a ne văita și a ne răsuci cuțitul în rană. Dar nu nelimitat, are și el o dată de expirare. De îndată ce am depășit-o, se impun măsuri. Altfel viața își va face de cap cu noi, iar la sfârșit fără de cap vom muri.
Un alt caz și exemplu de timp nefolositor este acela al sufocării. Al suferinței înghețate.
Și uite așa am început. Mă speriase imaginea acestei femei urlând ca un animal rănit și am avut nevoie de câteva clipe ca să mi-o alung din minte. Fetița lui Penny, făcuse o formă rară de leucemie și murise patru ani mai târziu (...). Penny voise s-o ajut să se pornească, și, din întâmplare, prima mea întrebare a declanșat un torent de sentimente intense.
Când a venit prima oară la mine, acum trei ani, soțul ei murise de patru ani, dar ea rămânea în continuare blocată în sloiul de gheață al suferinței. Totul era împietrit la ea: expresia feței, imaginația, trupul, sexualitatea - întregul șuvoi al vitalității.
Degeaba încercăm să ne ascundem sentimentele într-un colț. Ele se înmulțesc fiindcă întunericul le cade bine, le tihnește. Apoi se extind până ne sufocă ele pe noi. Din cotropitor devenim cotropiți. Și ajungem să "urlăm ca un animal."
Există suferințe care parcă sunt de pe altă lume și cred că fiecare din noi are o poveste trăită pentru un astfel de exemplu.
Adeseori, să-ți pierzi un părinte sau un prieten de-o viață înseamnă să pierzi trecutul - persoana care a murit s-ar putea să fe singurul martor în viață al unor vremuri de aur ce-au apus. Dar să pierzi un copil înseamnă să pierzi viitorul: ceea ce s-a pierdut este nimic mai puțin decât proiectul tău de viață - lucrul pentru care trăiești, felul în care te vezi pe tine în viitor, felul în care speri poate să învingi moartea.
Dar, există și suferințele în fașă, care se pot remedia. Nu trebuie să treacă ani pentru a le recunoaște și pentru a le rezolva. Poate un pic de atenție asupra propriilor sentimente, gesturi, stări sau gânduri ne-ar salva câte puțin. Și apoi puțin mai mult. Până când transformă timpul în ceva bun.
Citate: Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie, Irvin D. Yalom
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu