Când pui laolaltă două persoane

"Pui laolaltă doi oameni care nu au mai fost puși laolaltă până acum.(...) Și lumea se shimbă."

Câteodată funcționează, alteori se strică. Uneori au nevoie de timp pentru a învăța să meargă în tandem; din când în când au nevoie de ajustări sau n-au nevoie deloc fiindcă nu mai sunt puși laolaltă. Oricum ar fi,  "fiecare poveste de dragoste este o presupusă poveste de suferință."

În "Niveluri de viață" îți aduci aminte de iubiri: care nu încetează, care îngenunchează spectatorul pentru a mângâia durerea pierderii celor care jelesc, care continuă să trăiască prin toate amintirile, iubiri legate și strânse ca într-un ghem de ață roșie, iubiri la care participi ca îndurerat fiindcă două suflete care s-au iubit și care nu au murit deodată rămâne a fi blestemul suprem.

Despre durere, prin cuvintele lui Julian Barnes:

• Durerea, la fel ca moartea, e banală și unică.
• Ne trăim durerea în funcție de firea noastră.
• Durerea este o afecțiune omenească, nu medicală, și chiar dacă există pastile care ne ajută să uităm de ea - și de restul - nu există pastile care s-o vindece. Îndurerații nu sunt deprimați, ci doar triști corespunzător, adecvat, matematic (doare exact atât cât se cuvine)

• Unii prieteni sunt speriați de durere la fel ca de moarte; te evită de parcă s-ar teme să nu-i infectezi. Alții, fără să-și dea seama, se așteaptă parcă să jelești în locul lor. 
• E adevărat că o parte din durerea mea e orientată spre propria persoană - uitați-vă ce-am pierdut, uitați-vă cum mi-a fost sărăcită viața- dar e mai mult, mult mai mult, așa cum a fost de la început, despre ea: uitați-vă ce a pierdut ea acum că nu mai e în viață. Uneori am impresia că viața însăși e cea mai mare perdantă, adevărata parte văduvită, din cauză că nu se mai supune curiozității ei radioase.

• Omul m-a asigurat că supraviețuiești durerii; mai mult, când ieși din încercarea asta, este o persoană mai puternică, și, din anumite puncte de vedere, mai buna. Afirmația mi s-a părut revoltătoare și autoelogioasă. Cum aș putea să fiu un om mai bun fără ea decât cu ea? Există multe lucruri care nu reușesc să ne ucidă, dar ne șubrezesc pentru totdeauna.

• Durerea reconfigurează timpul. (...) Durerea reconfigurează și spațiul. Pari să te orientezi după una din hărțile de secol XVII, pe care se văd Deșertul Pierderii, Lacul (nebătut de vânturi al) Nepăsării, Râul (uscat) al Deznădejdii, Mlaștina Autocompătimirii și Cavernele (subterane) ale Memoriei.
• Poate că durerea, care distruge toate tiparele, distruge și altceva: convingerea că există vreun tipar. Însă cred că nu putem supraviețui fără asemenea convingeri. Scriitorii cred în tiparele pe care le creează cuvintele lor, despre care speră și chiar au convingerea că se transformă în idei, în povești, în adevăruri. În asta își găsesc întotdeauna salvarea.
• Munca întru durere. Pare un concept foarte limpede și solid (...). Însă munca întru durere e fluidă, alunecoasă. Uneori e pasivă, o așteptare a dispariției timpului și durerii; alteori este activă, o atenție acordată în mod conștient morții, pierderii și persoanei dragi iar uneori e menită să te distragă. Nu poți grăbi durerea.
• Dar nu putem. Și nu pot nici măsurile extreme, ca tentativa de-a "târî (inima) cu forța în scene de veselie", sau opusul ei de a-i aduce "alinare și liniște prin expunerea la nefericiri și mai mari". Singurele care pot să atenueze durerea sunt munca și timpul. "Mâhnirea este un fel de rugină a sufletului și fiecare idee nouă ajută, prin însăși trecerea ei, la curățare."

Ne închipuim că ne-am bătut cu ea, că am fost hotărâți, că am învins mâhnirea, că ne-am curățat sufletele de rugină, când de fapt durerea s-a dus în altă parte. Nu noi suntem cei care au creat norii, așa că nu avem nici puterea să îi risipim. Nu s-a întâmplat nimic altceva decât că undeva s-a iscat un vânt neașteptat și ne-am pus din nou în mișcare.

Cartea se citește într-o seară liniștită..Stilul lui Julian Barnes poate fi unul nou, dar necesită puțină răbdare. Când ajungi să îl cunoști, nu te mai desparți de el. 

Recomandare: Cartea se îmbină perfect cu filmul What dreams may come, unde Robbie Williams coboară chiar și în Iad după sufletul pereche. Astfel, Luceafărul este învins.