Timpuri bune, timpuri rele

Sau timpurile lui Yalom. Dar nu sunt doar ale lui, sunt ale noastre. Doar că din modul în care își structurează terapiile am învățat (o recunoaște și el) că timpul are un cuvânt de spus în tratarea oamenilor. Degeaba "trece cu timpul", "timpul îi va vindeca rănile", "lasă în voia timpului". De ce?

Fiindcă aceste convingeri temporale au două tăișuri: una care vine în ajutorul tău și alta care te sufocă.

Prima, cea care îți ușurează viața, este aceea care te forțează. Ajutor la care apelează și psihoterapeutul Irvin D. Yalom în multe terapii.

Dacă Betty n-ar fi știut că nu are la dispoziție decât un timp limitat pentru psihoterapie, era foarte posibil, de exemplu, să fi durat mult mai mult până să-și adune întreaga forță interioară necesară pentru a-și începe procesul de pierdere a greutății.

Sau..mai pe scurt, orice presiune este (uneori) de bun augur și ne face să ne punem pe roate. O anumită limitare din exterior ne obligă să luăm mai în serios viața noastră, munca, proiectele, activitățile, oamenii. O spune și o testează Yalom, o resimt și eu de fiecare dată când sunt responsabilă de o sarcină cu un timp dat, au încercat-o și alții. Nimic nou sub soare.

De partea cealaltă, la colț, stă Timpul care maschează rănile. Ele se estompează pe măsură ce trec zilele, se mai risipește durerea, dezamăgirea. Dar nu vor pleca definitiv amintirile. Ele nu dispar. Nici măcar Măria Sa Timpul nu poate să facă asta. Și atunci, când toate momentele mai puțin bune se vor fi clădit una peste alta, când toate amintirile vor învia fiindcă le-am ascuns cum am știut noi mai bine, vor da pe dinafară.

Acum 8 ani am avut o legătură cu terapeutul meu. De-atunci, nu mi l-am mai putut scoate din minte. Aproape că m-am sinucis o dată și cred că data viitoare am să reușesc. De 8 ani de zile mă gândesc tot timpul la el. La șapte dimineața mă întreb dacă s-a fi trezit deja și la opt mi-l imaginez înfulecându-și terciul de ovăz. (...) Viața mea se trăiește cu opt ani în urmă.

 Povestește una din pacientele pentru care timpul nu a fost drăguț cu ea, și-a uitat manierele. Nu aș putea spune că în situația dată, vremea a funcționat ca un pansament. A fost sarea pusă pe rană. Dacă tratamentul aplicat de doctor ar fi fost gândit cu opt ani mai devreme, poate că viața ei ar fi fost alta. În schimb, zilele care au trecut au însemnat adâncirea suferinței și a obsesiei. La fel pățesc toate inimile frânte (mai tinere sau mai de demult).

Există un timp pe care trebuie să ni-l dăm pentru a ne văita și a ne răsuci cuțitul în rană. Dar nu nelimitat, are și el o dată de expirare. De îndată ce am depășit-o, se impun măsuri. Altfel viața își va face de cap cu noi, iar la sfârșit fără de cap vom muri.

Un alt caz și exemplu de timp nefolositor este acela al sufocării. Al suferinței înghețate.

Și uite așa am început. Mă speriase imaginea acestei femei urlând ca un animal rănit și am avut nevoie de câteva clipe ca să mi-o alung din minte. Fetița lui Penny, făcuse o formă rară de leucemie și murise patru ani mai târziu (...). Penny voise s-o ajut să se pornească, și, din întâmplare, prima mea întrebare a declanșat un torent de sentimente intense.

Când a venit prima oară la mine, acum trei ani, soțul ei murise de patru ani, dar ea rămânea în continuare blocată în sloiul de gheață al suferinței. Totul era împietrit la ea: expresia feței, imaginația, trupul, sexualitatea - întregul șuvoi al vitalității.

Degeaba încercăm să ne ascundem sentimentele într-un colț. Ele se înmulțesc fiindcă întunericul le cade bine, le tihnește. Apoi se extind până ne sufocă ele pe noi. Din cotropitor devenim cotropiți. Și ajungem să "urlăm ca un animal."

Există suferințe care parcă sunt de pe altă lume și cred că fiecare din noi are o poveste trăită pentru un astfel de exemplu.

Adeseori, să-ți pierzi un părinte sau un prieten de-o viață înseamnă să pierzi trecutul - persoana care a murit s-ar putea să fe singurul martor în viață al unor vremuri de aur ce-au apus. Dar să pierzi un copil înseamnă să pierzi viitorul: ceea ce s-a pierdut este nimic mai puțin decât proiectul tău de viață - lucrul pentru care trăiești, felul în care te vezi pe tine în viitor, felul în care speri poate să învingi moartea.

Dar, există și suferințele în fașă, care se pot remedia. Nu trebuie să treacă ani pentru a le recunoaște și pentru a le rezolva. Poate un pic de atenție asupra propriilor sentimente, gesturi, stări sau gânduri ne-ar salva câte puțin. Și apoi puțin mai mult. Până când transformă timpul în ceva bun.

Citate: Călăul dragostei și alte povești de psihoterapie, Irvin D. Yalom

Continue

Când pui laolaltă două persoane

"Pui laolaltă doi oameni care nu au mai fost puși laolaltă până acum.(...) Și lumea se shimbă."

Câteodată funcționează, alteori se strică. Uneori au nevoie de timp pentru a învăța să meargă în tandem; din când în când au nevoie de ajustări sau n-au nevoie deloc fiindcă nu mai sunt puși laolaltă. Oricum ar fi,  "fiecare poveste de dragoste este o presupusă poveste de suferință."

În "Niveluri de viață" îți aduci aminte de iubiri: care nu încetează, care îngenunchează spectatorul pentru a mângâia durerea pierderii celor care jelesc, care continuă să trăiască prin toate amintirile, iubiri legate și strânse ca într-un ghem de ață roșie, iubiri la care participi ca îndurerat fiindcă două suflete care s-au iubit și care nu au murit deodată rămâne a fi blestemul suprem.

Despre durere, prin cuvintele lui Julian Barnes:

• Durerea, la fel ca moartea, e banală și unică.
• Ne trăim durerea în funcție de firea noastră.
• Durerea este o afecțiune omenească, nu medicală, și chiar dacă există pastile care ne ajută să uităm de ea - și de restul - nu există pastile care s-o vindece. Îndurerații nu sunt deprimați, ci doar triști corespunzător, adecvat, matematic (doare exact atât cât se cuvine)

• Unii prieteni sunt speriați de durere la fel ca de moarte; te evită de parcă s-ar teme să nu-i infectezi. Alții, fără să-și dea seama, se așteaptă parcă să jelești în locul lor. 
• E adevărat că o parte din durerea mea e orientată spre propria persoană - uitați-vă ce-am pierdut, uitați-vă cum mi-a fost sărăcită viața- dar e mai mult, mult mai mult, așa cum a fost de la început, despre ea: uitați-vă ce a pierdut ea acum că nu mai e în viață. Uneori am impresia că viața însăși e cea mai mare perdantă, adevărata parte văduvită, din cauză că nu se mai supune curiozității ei radioase.

• Omul m-a asigurat că supraviețuiești durerii; mai mult, când ieși din încercarea asta, este o persoană mai puternică, și, din anumite puncte de vedere, mai buna. Afirmația mi s-a părut revoltătoare și autoelogioasă. Cum aș putea să fiu un om mai bun fără ea decât cu ea? Există multe lucruri care nu reușesc să ne ucidă, dar ne șubrezesc pentru totdeauna.

• Durerea reconfigurează timpul. (...) Durerea reconfigurează și spațiul. Pari să te orientezi după una din hărțile de secol XVII, pe care se văd Deșertul Pierderii, Lacul (nebătut de vânturi al) Nepăsării, Râul (uscat) al Deznădejdii, Mlaștina Autocompătimirii și Cavernele (subterane) ale Memoriei.
• Poate că durerea, care distruge toate tiparele, distruge și altceva: convingerea că există vreun tipar. Însă cred că nu putem supraviețui fără asemenea convingeri. Scriitorii cred în tiparele pe care le creează cuvintele lor, despre care speră și chiar au convingerea că se transformă în idei, în povești, în adevăruri. În asta își găsesc întotdeauna salvarea.
• Munca întru durere. Pare un concept foarte limpede și solid (...). Însă munca întru durere e fluidă, alunecoasă. Uneori e pasivă, o așteptare a dispariției timpului și durerii; alteori este activă, o atenție acordată în mod conștient morții, pierderii și persoanei dragi iar uneori e menită să te distragă. Nu poți grăbi durerea.
• Dar nu putem. Și nu pot nici măsurile extreme, ca tentativa de-a "târî (inima) cu forța în scene de veselie", sau opusul ei de a-i aduce "alinare și liniște prin expunerea la nefericiri și mai mari". Singurele care pot să atenueze durerea sunt munca și timpul. "Mâhnirea este un fel de rugină a sufletului și fiecare idee nouă ajută, prin însăși trecerea ei, la curățare."

Ne închipuim că ne-am bătut cu ea, că am fost hotărâți, că am învins mâhnirea, că ne-am curățat sufletele de rugină, când de fapt durerea s-a dus în altă parte. Nu noi suntem cei care au creat norii, așa că nu avem nici puterea să îi risipim. Nu s-a întâmplat nimic altceva decât că undeva s-a iscat un vânt neașteptat și ne-am pus din nou în mișcare.

Cartea se citește într-o seară liniștită..Stilul lui Julian Barnes poate fi unul nou, dar necesită puțină răbdare. Când ajungi să îl cunoști, nu te mai desparți de el. 

Recomandare: Cartea se îmbină perfect cu filmul What dreams may come, unde Robbie Williams coboară chiar și în Iad după sufletul pereche. Astfel, Luceafărul este învins.

Continue

Tristețea îngerilor

Vocea Umană

"Pe o vreme ca asta îți bagi deștele-n ochi, îți dau cuvântul meu, nu-i decât alb peste tot și nu deosebești cerul de pământ, cu atât mai puțin când suflă vântul, cum e cazul acum, oamenii rătăcesc ca orbii, pierduți, și sfârșesc aruncându-se în gol. Și cât e de înalt muntele ăsta? Șapte sute de metri până în mare, în cădere liberă, și cazi fix în apă dacă e flux, dacă nu, pe stânci."

Primele două cărți din trilogia fiordurilor au fost mană cerească. De departe cele mai bune cărți pe care le-am citit în 2016. Cele mai bune și cele care mi-au intrat la suflet. Fiecare pagină întoarsă însemna încă un motiv pentru care nu le voi scoate de acolo prea curând.

Tristețea îngerilor vine în continuarea primei cărți (despre care am scris aici Între cer și pământ). A doua parte este mai voluminoasă spre norocul nostru. De ce? Fiindcă mai multe pagini înseamnă mai multe replici de subliniat, de notat și de cugetat. Poate că stilul nu prinde pe toată lumea. Poate că ești adeptul unui stil care să te țină alert tot timpul, al dialogurilor nesfârșite, poate că descrierile te plictisesc. Dar, pe cuvânt că le urăsc și eu. Niciodată nu mi-au căzut bine pagini întregi de narațiune, fără vreun semn de replică. Cartea aceasta e altfel. Aici povestirea te prinde ca într-un miraj. Nu m-a deranjat nici un fragment. Nu mi s-a părut nimic în plus, nimic în minus. Cuvintele sunt combinate în așa fel încât să trăiești ceea ce citești:

Vântul sporește, ei trag de vâsle, marea se învălătucește în jurul bărcii, mugește ca o fiară uriașă, rar i se întâmplă să rămână tăcută, și valurile se adâncesc în vârtejuri. Vâslește în cadență cu mine! strigă băiatul (...) cu o voce măsurată și rece, ca și cum preț de o clipă ar fi îmbătrânit cu câțiva ani.

Barca e totuși un nume pretențios pentru luntrea asta un pic mai largă decât un pat, are să fie patul lor de moarte dacă vreun val, cât de mic, are să se spargă peste el. (...) Chipul lui Jens e alb ca hârtia și ochii i s-au făcut mici, două pietre minuscule care se uită la el cu un aer rătăcit. Uriașul care nu se teme de furtună și care trece fără teamă peste lande primejdioase pe orice vreme, e acum încremenit de spaimă. 

(...)iapa continuă să se afunde și se trezește încă și mai înțepenită, Jens și băiatul trebuie să îngenuncheze ca să spargă gheața din jurul ei(...), vântul urlă peste lume și transformă zăpada în proiectile de grindină care le zdrelesc pielea, trebuie să umble cu ochii în jos ca și cum ar arăta lumii că se căiesc.

Un băiat, un cal și un poștaș...și albul

"Tristețea îngerilor" continuă povestea băiatului. Este centrul trilogiei, doar că în jurul său se construiesc și alte scenarii de viață. Scenarii pe care le recunoști fiindcă ai trecut prin ele, fiindcă le-ai gândit, le-ai auzit, le-ai discutat. De aceea, acțiunea din carte, replicile pe care le citești fără să clipești sunt lecții desprinse din viața noastră. Trăim la poluri opuse dar ceea ce experimentează ei nu este diferit de ceea ce trăim noi aici.

Astfel, cu ce rămâi după ce închizi cartea?

• Orice lucru în exces este atins și dominat de diavol

Dacă pe lumea asta diavolul a mai făcut ceva în afară de bani, atunci zăpada a făcut-o.

• Despre noi, homo sapiens 

Desigur, e mereu mai ușor să te lași bătut, să părăsești lupta, nu puțini au făcut așa, lasă viața de fiecare zi să-i acopere  de zăpadă până se trezesc sloi.

• Bătrânii și experiența lor

Ne paște sfârșitul dacă nu ascultăm de vorbele născute din experiență, dar și dacă ținem seama numai de ele avem să mucezim aici.

• Vorba? Ce aduce?

Mulți sunt aceia care aleg să rămână muți când viața îi arde cu fierul roșu, de altfel vorbele nu sunt câteodată decât pietre fără viață și haine fără zdrențe. Sau pot să mai fie și buruieni rele, locuri de unde te molipsești de toate bolile, scânduri mâncate de carii. Cu toate astea, vorbele sunt unele dintre puținele lucruri pe care să punem mâna când totul pare că-și bate joc de noi.

• Ochii, oglinda sufletului

Puține lucruri pe lume au un asemenea efect asupra unei ființe precum ochii.

Mereu cunoști omul după locul în care își așază privirea.

• Animale filosofi

Caii se gândesc și ei la o sumă de lucruri, dintre toate animalele ei seamănă cel mai bine cu filosofii.

Nici caii nu înțeleg nimic din vorbele lui și nu-i răspund niciodată, au în schimb caii ochii ăia mari, în adâncul lor locuiește parcă toată resemnarea în fața lumii ăsteia. Băiatul își aruncă brațele de gâtul iepei și ea clipește încet.

• Locuri în care Dumnezeu trăiește în oameni, nu în locuri

Pastorul din Vik ajunge de două ori pe an ca să vorbească despre Dumnezeu.

• De ce se termină iubirea?

Omul trebuie să sufle mereu din toate puterile în jar ca să nu moară focul, oricare i-ar fi numele: viață, iubire, ideal, doar scânteia dorinței se trezește de la sine, se hrănește cu aer și aerul învăluie întreg pământul.

• Bărbăția sau lipsa lui NU,  teamă sau recunoașterea limitelor

Bărbăția înseamnă să reziști, să nu dai înapoi. Să nu îndoi niciodată șira spinării. 

Băiatul: Câteodată, bărbații din soiul dumitale nu-s decât niște lași, fiindcă nu îndrăznesc să renunțe. Uită-te la mine, am rămas singur pe lume fiindcă un blestemat de patron de barcă a fost un om de nădejde. Bărbăția asta nenorocită înăbușă tot ce e mai frumos, ucide viața cu totul, și mă cac în bărbăția asta scârboasă și blestemată, sub o grămadă de căcat o îngrop!

• Și despre scris, despre răspunsuri, despre cuvinte, despre ce îmi place mai mult pe lumea asta

Abia când cuvintele au prins formă pe hârtie înțelege ce înseamnă ele. Cuvintele scrise capătă o adâncime aparte, pe care cele spuse cu glas tare clar nu o au. Hârtia e pământul lor mănos.

Restul se descoperă pagină cu pagină, pe o vreme ca asta.

LECTURĂ PLĂCUTĂ!

Continue

Despre scris - partea I

Numele meu este Stephen King. Scriu prima ciornă a acestui capitol la masa mea de lucru, într-o dimineață din decembrie 1977. Mă preocupă tot soiul de lucruri. Unele sunt griji (vedere proastă, cumpărături de Crăciun, soția mea ușor bolnavă din cauza unui virus), altele sunt lucruri bune (fiul nostru cel mai mic, piesa lui Vince Taylor), dar în momentul de față toate astea sunt undeva deasupra. Eu mă aflu într-un alt loc, un loc de la subsol unde sunt o mulțime de lumini puternice și imagini clare. E-un loc de unde vezi departe.

Vocea Umană

După ce vei citi cartea aceasta, celelalte lecturi nu se vor mai derula în același mod. De ce? Fiindcă le vei privi cu alți ochi.

În "Despre scris", Stephen King coboară milităria din pod, strânge laolaltă uneltele care îl ajută să creeze, poveștile de viață și experiențele pentru a ți le împărtăși. Tu doar trebuie să întorci filele și să lași înțelepciunea să crească.

Nu este un compendiu despre cum să scrii un bestseller. Cartea este construită pe experiențele unui scriitor care a trecut de la agonie la extaz. Când spun agonie spun alcool, droguri, refuzuri, iar când spun extaz mă refer la sute de mii de dolari încasate pentru o singură poveste.

Structurată în două mari părți: CV-ul lui Stephen King și Trusa cu Scule, cartea se citește cât ai spune SF.

King și cum se formează un scriitor?

A fi scriitor nu înseamnă atingerea divină. Asta rămâne clar stabilit din start. Mai degrabă înseamnă o provocare din partea divinității: muncă multă, răbdare și mai multă, muncă, nopți nedormite, așteptare, șoareci de bibliotecă, muncă.

În cazul autorului de față, cariera sa a început în clasa întâi. Din cauza unei probleme de sănătate, cea mai mare parte din an și-a petrecut-o acasă.

"Cea mai mare parte din acel an am petrecut-o fie în pat, fie închis în casă. Am dat gata șase sau șapte tone de cărți cu benzi desenate, am ridicat ștafeta la Tom Swift si Dave Dawson, apoi am trecut la înfiorătoarele povești cu animale ale lui Jack London."

Lectura și-a spus cuvântul. După un timp, a început să copie cuvânt cu cuvânt textele din benzile desenate, adăugând pe alocuri o descriere proprie. Imitația a precedat creația. La scurt timp, a început să scrie povești. Singurul său fan pe vremea aceea era propria mamă. După ce prima poveste a fost terminată, a stat cu sufletul la gură pe măsură ce ochii mamei parcurgeau rândurile. Dar efortul a meritat:

"A zis că e destul de bună ca să apară într-o carte. Nimeni de atunci nu mi-a mai spus ceva care să mă facă mai fericit."

Faptul că a primit confirmare din partea singurului părinte care l-a crescut, a fost un avânt considerabil. Și-a lăsat imaginația să se manifeste, fără să forțeze nimic.

"Hai să lămurim un lucru chiar acum, bine? Nu există un Depozit de Idei, nici Centrala cu Povești, nici Insula Bestsellurilor Îngropate; ideile pentru poveștile bune par să vină din nimic, îți cad în poală din senin (...). Datoria ta nu este să găsești acele idei, ci să le recunoști când se arată."

Ca de exemplu, povestește despre cum i-a venit ideea scrierii unei povești doar din simplu fapt că mamei lui îi lipseau câteva timbre.

"M-am gândit cât de bine ar fi fost dacă am fi putut tipări timbrele alea blestemate în pivnița propriei case și, în clipa aceea, s-a născut o povestire intitulată Happy Stamps."

A trimis povestea mai departe însă a fost refuzată. Ceea ce a înseamnat declarea unui război: Stephen contra Stephen. Au urmat 8 ani de povestiri trimise regulat la redacția aceleași reviste. Refuzurile nu l-au descurajat. În schimb, l-au antrenat la o continuă muncă de creare. A bătut un cui în perete și acolo a agățat fiecare NU. 

"Pe când aveam 13 ani, cuiul din perete nu mai putea susține greutatea scrisorilor de refuz pe care le înfipsesem în el. L-am înlocuit cu un piron și mi-am văzut mai departe de scris."

Nu s-a oprit. Câțiva ani mai târziu:

"Pe când aveam 16 ani, am început să primesc scrisori de refuz cu mesaje scrise de mână puțin mai încurajatoare decât sfatul de a nu mai folosi capse și de a le înlocui cu agrafele de birou."

În formarea sa ca scriitor, un cuvânt de spus l-au avut și pasiunile sale. El insistă asupra faptului că este important să ai activități din care să îți extragi energia, ideile sau în care să te refugiezi. Pentru el, filmele au fost o altă bază solidă pe care s-a format cariera. Însă nu acele filme previzibile, clișeice sau "plictisitor de corecte". El voia groază, adolescenți puși pe rele, ratați pe motocicletă.

"La 13 ani voiam monștri care devorau orașe întregi, cadavre radioactive (...) și fete cu sutiene negre care arătau ca vai de ele."

Faptul că se îndrepta spre o anumită zonă a literaturii, atrăgea ca un magnet criticile. Ele nu s-au lăsat așteptate. Au venit gratuit și forțat, ceea ce a stârnit sentimentul îndoielii.

"Am petrecut destul de mulți ani de atunci - cam mulți, cred- simțindu-mă rușinat pentru ceea ce scriu. Cred că aveam 40 de ani când mi-am dat seama că aproape toți prozatorii și poeții care au publicat vreodată măcar un rând au fost acuzați de cineva că-și irosesc talentul."

Antidotul său a fost soția. S-a îndrăgostit de femeia care "înțelegea ce făcea cu munca ei" iar ea i-a stat alături "no matter what". Și a funcționat. 

"Soția mea a jucat un rol esențial (...). Dacă mi-ar fi dat de înțeles că timpul pe care-l petrec scriind povestiri pe veranda casei (...) era timp irosit, mă tem că ambiția mea ar fi avut de suferit o grea lovitură. În schimb, Tabby nu și-a exprimat niciodată îndoiala. Susținerea ei a fost constantă, unul dintre puținele lucruri bune pe care le pot considera gratuite. Și ori de câte ori văd un roman de debut dedicat soției (sau soțului), zâmbesc și-mi spun: Uite pe cineva care știe. Scrisul este o ocupație solitară. Să ai pe cineva care crede în tine contează enorm. Nu e nevoie să țină discursuri. De obicei, să creadă e suficient."

O iubire face mai mult decât atât pentru un scriitor. O iubire nu menajează. Ba din contră, atunci când a fi scriitor este egal cu a fi drogat și bețiv, se impun anumite reguli:

"Ideea acelei confruntări era că le muream în față. Tabby a zis că am de ales: puteam primi ajutor la o clinică de dezintoxicare sau puteam primi un șut în fund să mă car din casă."

În CV-ul său există o secțiune dedicată pseudo muzelor: alcoolul și drogurile. A adoptat până și apărarea Hemingway. Toate până când datorită unei legi de reciclare a sticlelor folosite, a realizat:

"Rahatu' dracului, sunt alcoolic."

Cum a făcut față monștrilor? Cum a învins frica de a nu mai putea lucra dacă renunța la droguri? Ce joburi l-au adus aici? Toate stau înregistrate în prima parte a cărții. 

Partea a doua aduce sfaturile și lecțiile pe care le-a învățat Stephen King despre arta de a scrie bine. Va urma...

Continue

Dorul îți atacă inima!

Astăzi, undeva prin Iași...

"DORUL ÎȚI ATACĂ INIMA."

Se aude din spatele meu. Nu mă întorc. Mai zăbovesc. Cine ar putea ajunge la concluzia asta?

Un medic? Sună a caz patologic. S-ar putea. Dar nu.. Nu se leagă.

Poate că e o frază ruptă din conversația unui adolescent rebel și tulburat. S-ar putea. Dar nu e cazul.

Cu siguranță o femeie. Ea ar fi îndreptățită să simtă acest rezultat după ce toată noaptea a simțit efectul. Ar putea face asta. Totuși...nu.

Să fie un bărbat? Unul cu înfățișare de mascul alfa dar a cărui suflet tânjește după femela beta. Ar fi fost o priveliște tristă.

Un copil! Da, ar putea fi un copil cu dor de mamă. Câți nu suferă de această boală? Îi marchează. Ba nu. Nu se potrivește vocea. Mai bine.

Lista ar putea continua toată noaptea. Ar putea să adauge și alții zeci de variante și tot ar mai rămâne câteva de discutat.

Cu toate acestea, vinovată pentru toată dezbaterea mea se face femeia cu mințile pierdute în alte lumi, din colțul străzii. O găsesc tot timpul acolo. Gura îi este mai mereu pocită și stricată. Ceartă în permanență pe cineva. Dar astăzi am reușit să aud asta: DORUL ATACĂ INIMA. Spus simplu, resemnat. În același timp ferm și convins. Calm.

Dorul atacă inima. Dorul atacă toată ființa. Dar prima oară lovește acolo unde doare mai tare.

Poate că astăzi am prins un moment de luciditate. Poate că astăzi ar fi putut să-mi spună povestea vieții ei. Ar fi putut să-mi povestească cum a ajuns cu un picior în altă lume și cu unul în aceasta. Cum visa la cai verzi pe pereți și cum (probabil) îi poate prinde în stadiul acesta.

Priveliștea e tristă. Chiar și așa, din mintea aceea zbuciumată a ieșit ceva demn de memorat. 

Ar trebui să fim mai atenți unii la alții. Poate ne reparăm.

Continue