Scrisoare către Fericire

Draga mea,

Unii te caută, alții te găsesc, unii te scriu, alții te cântă, de multe ori te joacă, te falsifică, te judecă, te ceartă, te răscolesc, dar în mare parte nu știu să aștepte.

Te-am considerat multă vreme un loz în plic. Printre toamne nesfârșite de copil nostalgic, apăreai în același timp cu mama, apoi cu un frate dolofan cu obrajii roșii și cu prima zăpadă care anunța vacanța pe care o petreceam la țară, în familie. Cozonaci, prăjituri, mirosul de lemn ars și de rufe înghețate, proaspăt aduse din ger și răsturnate pe o sobă încinsă. Atunci trăgeam lozul cel norocos. Atunci știam că începe norocul meu și că se sfârșește odată cu plecarea la școală și lăsarea lor tot acolo, unde aveam să îi găsesc și următoarea dată. Cred că atunci am învățat că nu ești o prezență permanentă. Dar tot atunci ți-am cunoscut și sora vitregă: melancolia. Vă completați reciproc fiecare în lipsa celeilalte.

Apoi am uitat. Am crescut și am crezut că mi se cuvine. Am bătut din picior, m-am supărat, m-am răzvrătit, te-am așteptat și te-am falsificat până când nu mi-a mai păsat. Te-am izgonit. Dacă ai avea un prenume acela ar fi Eva. Iar dacă ai avea un chip, nu ar fi unul complet. Ar fi dulce și blând, dar ar fi construit doar pe jumătate. Cealaltă parte ar licări ușor, intermitent, asemeni unei lumânări care se stinge.

Și te-am acceptat așa, cu toanele unui adolescent. Mi-au repetat și alții: "Fericirea nu este permanentă! Fericirea este o iubitoare de călătorii, este un spirit liber, rebelă și indecisă. O dată dai peste ea într-o carte, altă dată te pomenești că o găsești la colțul unei străzi, într-un copac gălbejit sau poate apărea într-un loc nou, nevăzut de tine. Nu are loc pe lume și nu poate fi ținută cu forța. Ți se strecoară imediat printre degete."

Astfel, m-am gândit să-ți arăt felurile în care eu și noi, ceilalți oameni pe care tu i-ai întâlnit, ne-am fericit zilele. Mă gândesc că poate nu ți-a spus nimeni până acum un mulțumesc și de aceea îți tot iei lumea în cap și te răsfiri pe unde poți. M-am gândit să îți arăt cum se vede de la noi, ca data viitoare să apari mai des, în aceleași forme, dar poate și mai multe.

Demult, într-un alt timp, un bătrân înțelept scria despre viața fericită (de vita beata) și vorbea despre tine astfel:

"Filosofii nu împlinesc ceea ce vorbesc." Totuși ei împlinesc mult tocmai fiindcă vorbesc, fiindcă gândesc cu cugetul cinstit; într-adevăr, dacă faptele le-ar fi fost asemenea vorbelor, cine ar fi fost mai fericit decât ei? Între timp, nu ai de ce să disprețuiești cuvintele nobile și inimile pline de gânduri nobile! Preocupările salutare sunt demne de laudă, indiferent de rezultat. (pag.130 - Seneca, Alt timp nu am)

Înspre zilele noastre, un personaj de carte te-a întâlnit în înaltul cerului, transformat din om în pasăre:

Valul de libertate care-mi curgea prin vene mă umplea de fericire. Clipă de clipă, spiritul meu întinerea. Cu trupul era altă poveste, îmbătrânea. Văzând cu ochii. Încercam cascadorii din ce în ce mai riscante, ca să-mi mulțumesc publicul. Și când te gândești ce ciudățenie e să-ți hrănești sufletul cu plescăitul câtorva palme împreunate. (pag. 13, Mathias Malzieu, Metamorfoză la marginea cerului)

Îi spune Le Mage și te-a plămădit în poezia sa, te-a născocit din toate aluaturile și te-a scris, mai întâi pe foaia virtuală, apoi pe cea de hârtie, să rămână veșnic atestat că ți-a dat întâlnire:

În sufletul meu

e mereu

un Ajun de Crăciun

în care ninge pe geamuri de inimă

Te aștept etern sub un brad ca un copil

visând la ținutul de mână

unde am învățat să zbor,

să răsar și să apun

ca o aproape plină lună

din liniile palmelor tale.

Cât despre mine, tot ce găsești aici, pe voce, mi-e drag și mă bucură, dar ca să-ți demonstrez amprentele tale, ți le las aici, să te întorci când vrei să pleci:

Pinterest

Pinterest

Vocea Umană

Vocea Umană

Pinterest

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Cu recunoștință, 

o melancolie

Continue

Frida Kahlo & Coco Chanel sau despre atitudine și curaj

Nu mare mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că o moștenesc pe Frida Kahlo. O impertinență, sigur, dar teoria are și exemple concrete, împreună cu excepții de la regulă, care ajung să întărească regula, după cum bine îmi amintesc de la matematică. Sau nu prea, fiindcă a lipsit cu desăvârșire din programa pentru filologie, după clasa a X-a.

Monosprânceana ar fi un exemplu, alături de gustul latin care nu a fost format, ci a existat dintotdeauna, a trebuit doar să îl descopăr prin diverse experiențe. De la limbă, muzică și dans, până la culorile vestimentare și băuturi, mă completează, mă fericesc și îmi oferă o familiaritate pe care nu am întâlnit-o în alte culturi. 

Excepția se referă la talentul, puterea și asumarea propriei persoane, pe care Frida le asorta unor extravaganțe personale și i le atribui în totalitate.

Despre Frida Kahlo am auzit demult, doar că primăvara aceasta am făcut cunoștință în mod oficial. I-am luat la studiat fotografiile, citatele (până la citirea unei cărți pe măsură) și am admirat puterea unei femei care a suferit din copilărie până la maturitate și mai apoi, presupun...I-am admirat picturile, culorile, felul în care își purta părul și ținutele, până când am început să-i citesc jurnalul. Acolo s-a terminat frumusețea ei (cel puțin pentru mine, pentru o vreme).

Sursă

Știu că trebuie să facem ce spune popa, nu ce face popa, dar mai știu că în momentul în care merg într-un restaurant, îmi doresc o experiență completă. Nu mă rezum doar la o mâncare excelentă, într-un cadru gălăgios, neprielnic, cu niște ospătari impertinenți și o băutură proastă. Cred că la fel se întâmplă și cu un om, respectiv artist. Cel puțin, în cazul meu, nu pot să ignor anumite principii, valori morale, atitudini pe care ajung să le cunosc despre el, ca mai apoi să mă îndrăgostesc de acel artist. Îi apreciez lucrările, îi recunosc talentul, dar acolo se stabilește granița între a-l urmări mai departe sau a rămâne cu un gust dulce-amar în ceea ce privește amintirea lui.

Tot în acest mod a avut loc și întâlnirea mea cu celebra Frida Kahlo. Am început cu entuziasm "Cartea secretă a Fridei Kahlo", de F.G Haghenbeck, care s-a diminuat pe parcurs. Poate că a fost iubirea orbitoare pentru Diego Rivera, care o făcea să se dezică de persoana ei, poate că au fost relațiile paralele, poate prea mare entuziasmul meu, dar la sfârșitul cărții doza mea de alegria se golise mult. Cu toate acestea, cel mai mult mi-a plăcut metafora pe care autorul a creat-o pentru a explica toată drama și suferința pictoriței. 

Excelent integrată în peisajul autohton al Fridei.

Dar...ce legătură are tehuana Frida Kahlo cu europeana Coco Chanel (Gabrielle Bonheur Chanel)?

În primul rând, le unește un sânge european, pe care Frida l-a moștenit de la tatăl său, un evreu maghiar. 

Apoi ambele femei și-au luat viața în propriile mâini și au purtat-o astfel până când au pus-o pe picioare. Frida din patul și ghipsul care a ținut-o la pat multă vreme, Coco Chanel din sărăcie. Au vorbit pentru femeile de pretutindeni prin atitudinea rebelă și au dat glas unor pasiuni care le-au făcut celebre: pictura și moda. 

Cât despre vestimentație, atât Frida, cât și Coco Chanel au descoperit și au purtat croiala bărbătească, trecând peste gusturile epocii respective. Și-au dezvoltat ulterior un stil propriu, pentru care fiecare este amintită și recunoscută internațional.

Frida Kahlo

Coco Chanel

Bărbăția lor nu a stat doar în pantalonii pe care i-au adoptat cu atitudine, ci și în curajul de a se afirma în fața unor timpuri dominate de partea masculină. 

A luat două înghițituri zdravene de burbon și, adoptând o nouă atitudine care avea să dureze pentru tot restul vieții, a început contraatacul: mai întâi s-a aranjat, căci dacă urma să lupte împotriva tuturor târfelor lui Diego, trebuia să arate întotdeauna bine. Apoi s-a ridicat, a pășit cochet printre invitați până când, cu seriozitatea unui general participant la o lovitură de stat, s-a oprit lângă muzicieni și le-a poruncit să interpreteze o melodie mexicană (...). - Cartea Secretă a Fridei Kahlo

Spunea cineva că marile legende ale lumii au fost date de bărbați, printre care doar Frida se numără ca reprezentantă a femeilor. Cred că este un calificativ care le dezonorează pe toate celelalte doamne care și-au lăsat o parte din parfum în istorie: Coco Chanel, Edith Piaf, Hellen Keller, Marie Curie, Malala, Eufrosina Cruz. Lista poate continua, fără a încerca să-i pun în minoritate pe bărbați, ci doar a exemplifica faptul că femeile nu s-au mulțumit doar cu prințesisme. Iar dacă au făcut-o, a se vedea Diana - prințesa zic.

Este inclusă Frida și în cartea Good Night Stories for Rebel Girls, ceea ce e just. Pasiunea, dăruirea, motivația și rezistența în fața tuturor năpastelor sunt transcrise cu pensula pe pânză, când altcineva nu ar fi arătat aceeași tărie de caracter. Asemeni lui Coco Chanel, și-a dezvoltat propriul stil, o combinație între rochiile tradiționale tehuane și o gândire modernistă și interesată de politică. Iar dacă într-o perioadă era cunoscută drep soția lui Diego Rivera, situația s-a schimbat și, multă vreme, acesta era cunoscut drept soțul Fridei Kahlo. 

Sursă

Self-Portrait with Cropped Hair, Frida Kahlo, 1940

Fii fericită, Frida! Tu ești femeia care se schimbă. Cea care pășește alături de moarte, și-a luat rămas-bun Georgia. - Cartea Secretă a Fridei Kahlo

Continue

A fi sau a nu fi moldovean

Când am plecat din Iași mi s-a spus, printre altele: "Bucureștiul este moară de suflete".

În general, sunt adepta sfaturilor/vorbelor de duh, consider că mai degrabă o vorbă în plus decât o vorbă în minus, atât timp cât nu e spusă gratuit, cât se cunoaște persoana din conversație și este cât de cât prezentă în viața sfătuitorului, cât nu se transmite ca fiind o cunoștință general valabilă. Așadar, o vorbă în plus mângâie și sprijină, atunci când e spusă cu știință și bună credință, dar zguduie și împovărează când este trântită fix ca bățu-n baltă, fără a vedea mai departe de lungul nasului.

București nu e moară de suflete, dar se macină câteva vorbe.

Cred că cel mai măgulitor compliment pe care l-am primit, în calitate de moldoveancă, a fost acela verbalizat de domnul director al Festivalului Internațional Shakespeare, care auzind din întâmplare că orașul meu nu mi-a oferit bucuria teatrului în copilărie, mi-a spus:

Dorohoi...păi este un oraș care dă foarte buni spectatori de teatru.

 L-am luat ca pe un compliment. Și îl voi păstra ca atare. I-am mulțumit și sper că vom reuși să discutăm mai mult despre minunatul public de teatru și talentații actori.

De partea cealaltă, există ieftineli de vorbe pe care nici la săraci nu le-aș da. Mai ales pe acelea care fac referire la sisteme personale de valori, mai ales când cunoști cealaltă persoană doar de câteva minute. După ce am auzit că Dorohoiul dă spectatori buni de teatru, am aflat de la un alt domn, fără să fiu surprinsă, că în orașul meu: există mulți religioși...din ăștia. Niște ciudați...

Nu mă agasează replicile cu pricina atât de mult (fiindcă libertatea de exprimare), dar mi se activează nervii de moldoveancă atunci când se adresează personal! Eu am învățat de la domnul de Educație Civică, un om înalt, mai mereu prezent în costum, că libertatea mea se termină atunci când începe libertatea altcuiva și că libertatea mea nu ar trebui să rănească o altă ființă.

Astfel, mă indignă dreptul pe care și-l arogă un om atunci când își permite să măscărească felul în care un altul decide să creadă în ceva: Dumnezeu, Buda, energii, stele, picioare de scaun sau orice altceva ce poate contribui la dorința omului de a fi mai bun, de a-și croi un drum în viață. La mijloc sunt puși niște termeni atât de intimi, încât mă irită decizia unui om de a arunca niște convingeri, mai ales când nici contextul, nici falsa familiaritatea nu sunt adecvate.

A fi moldovean înseamnă a fi religios sau credincios, și da..este o diferență între acești termeni. A fi moldovean poate să nu fie despre asta, poate fi despre oameni talentați, care au muncit și nu s-au uitat în spate, poate fi despre Vaslui sau poate fi despre Iași, un oraș despre care mulți îmi spun că nu au fost niciodată acolo, poate fi despre bisericile și preoții mârșavi sau poate fi despre intimitatea și căldura unei mănăstiri care te-a învățat cum să treci prin viață. Cum spunea cineva..."dacă un om este atât de complex, ce să mai spun despre o întreagă regiune sau un întreg popor."

Sigur că aceste cuvinte vin târziu, sigur că oamenii mai au și zile proaste, dar experiența momentului mi-a amintit de o vorbă: îi vedem pe ceilalți așa cum suntem noi. Și am învățat... că indiferent de regiunea din care vine un om, de prejudecăți nu va duce lipsă, dar și că felul în care se comportă cineva pe care abia l-ai cunoscut, spune multe despre persoana sa.

Plus, știu care va fi următoarea mea lectură:

sursă

Fuck it.

Continue

A spune "DA!" - vulnerabilități și bucurii à la Shonda Rhimes

Shonda Rhimes poartă pălăria albă! La muncă, dar și acasă, atunci când își scoate pantofii cu toc, se așază pe rochia scumpă, răspunzând pozitiv la rugămintea fetiței "Mami, vrei să ne jucăm?". Între timp covorul roșu o așteaptă de 45 de minute.

Shonda Rhimes creează seriale, personaje, lumi dominate de putere, președinți, povești de dragoste, regrete, dar și dependență. Serialele pe care Shonda le creionează devin favorite. Cum? Prin muncă, în primul rând. Apoi prin pasiune și devotament. De aceea poartă pălăria albă, pentru că deține controlul, puterea și conducerea. A muncit pentru sonoritatea pe care numele său îl are astăzi în America, dar nu numai.

Serialele Grey's Anatomy, Scandal, How to get away with murder fac parte din lumile fictive create de Shonda Rhimes, dând naștere unor personaje memorabile, precum Olivia Pope, Meredith Grey, Annalise Keating și a platoului de filmare: Shondaland.

Shonda (roșu) alături de Olivia Pope, Meredith Grey și Annalise Keating

Cu toate că viața ei pare să meargă ca pe roate, în culise se strâmbă roțile din cauza greutăților pe care le poartă pe umeri, la fel ca oricare om. Are o predispoziție către tristețe, o sperie evenimentele sociale, contactul cu oamenii și conversațiile din complezență, ieșirea din zona de confort și orice proiect care presupune un live, un discurs sau un interviu.

Așadar, cine este Shonda Rhimes în realitate?

Look! I'm...happy. Ish. I'm happyish. Kind of.

Shonda (cea care se află în intimitatea propriei persoane) se prezintă prin cartea Year of Yes: How to Dance It Out, Stand in the Sun and Be Your Own Person, o lectură prin intermediul căreia producătoarea povestește despre propriile vulnerabilități și despre cum a luptat împotriva lor: acceptând proiecte noi în viața ei. Această strategie, exact ca o matrioșka, ascundea o alta și anume aceea de a acționa, de a munci, fără a se pierde prea mult în visare. Cea din urmă, ascundea la rândul ei o altă tactică: aceea de a ieși din zona de confort.

Am going to say yes to anything and everything that scares me. For a whole year. Or until I get scared to death and you have to bury me. Ugh. My friend writes me back: Holy crap.

Sursă

The Year of Yes înseamnă nu doar o schimbare de direcție, ci salvarea drumului înspre care se îndrepta. M-am regăsit în multe exemple, am empatizat, dar m-am și amuzat fiindcă stilul în care este scrisă cartea e unul sincer, deschis și autoironic, o combinație care mereu m-a cucerit.

I did not dream of being a TV writer. Never, not once when I was here in hallowed halls of the Ivy League, did I say to myself, "Self, I want to write TV."

Over the years, every single time that Kimmel's people have asked me to be a guest on Jimmy Kimmel Live, I've said no. And no. And no. I don't tell them that I am saying no because live TV is a minefield. I don't tell them that I am saying no because I am afraid I may pee on his sofa like an excited puppy. Or fall on my face before I may even make it to the sofa. Or die. I don't say anything about any of that. Because I'm a lay, damn it. I just say no.

Cu ce ajută cartea lui Shonda Rhimes?

• În primul rând, schimbă perspective. Când unii încurajează spunând "Visează și se va îndeplini", ea spune "Muncește și se va îndeplini!". Ce înseamnă? Că nu e de ajuns să îți propulsezi fericirea într-un viitor care oricum e incert, bazându-te doar pe niște visuri. Eu aș spune că e o combinație dintre cele două. Nu poți să muncești eficient dacă nu știi pentru ce, măcar pe termen scurt, la fel cum nu poți visa la a ajunge undeva, fără a face pașii necesari pentru îndeplinirea acelei călătorii. Dar mi se pare admirabil curajul ei de a ignora tendința socială, la fel cum face și în cazul hashtag-urilor ("A Hashtag Is Not A Movement").

Dreams are lovely. But they are just dreams. Fleeting, ephemeral. Pretty. But dreams do not come true just because you dream them. It's hard work that makes things happen. It's hard work that creates changes. BE A DOER, NOT A DREAMER.

Dar cum poți face asta?

You don't have to know. You just have to keep moving forward. You just have to keep doing something, seizing the next opportunity, staying open to trying something new. It doesn't have to fit your your vision of perfect job or the perfect life. Perfect is boring, and dreams are not real. Just ... DO.

• În al doilea rând, recunoaște ajutorul. Faptul că aparențele înșală nu mai este o surpriză, dar urmele pe care le lasă în creierul nostru sunt greu de șters. A luat propriul exemplu. Fiind fan Whitney Huston, și-a petrecut câte o oră în fiecare dimineață din cei patru ani de liceu încercând să își poarte părul precum cântăreața.

To me, Whitney's hair was the definiton of flawless. I somehow belived that everything will be better if I could just make my hair look like Whitney's. If my hair was flawless, my life would follow suit. Because clearly Whitney had it all worked out.

A pierdut zile întregi aranjându-se conform standardelor Whitney Huston ca să afle la un salon, după șase ani de la absolvire, că aceasta purta perucă. Tot în același mod funcționează și înțelegerea performanțelor unei persoane și a felului în care își explică succesul. Unele răspunsuri se îndreaptă către meditație, sport, când de fapt fiecare se bucură de un sprijin. Problema nu este acest ajutor, ci ignorarea lui. Mai ales pentru acele femei care nu se pot bucura de o mână în plus la treburi, ajungând să se învinovățească fiindcă nu ating performanțe.

Successful, powerful working mothers who keep silent about how they take care of their homes and families, who behave as if they maybe have a clone of themselves or possess Hermione Granger's Time-Turner so they can be two places at once...well, they are making everyone else get out their curling irons. Don't do that.

•  Și nu în ultimul rând, îndeamnă, prin propriile greșeli, experimente, discursuri și filosofii. Dobândirea succesului (indiferent de accepțiunile pe care fiecare le oferă acestui cuvânt) se face prin muncă, perseverență și ieșirea din zona de confort pe cât de mult posibil. Ea le-a bifat pe primele două, însă abia când a renunțat la comoditate și a acceptat activități care o speriau, a descoperit câte o matrioșka, păpuși care ascundeau câte o informație despre ea.

Vocea Umană

Am citit cartea având în minte statuia aceasta din Lyon, preferata mea dintre toate.

Nu este iubitul care își ține iubita în brațe, nu este tatăl care își salvează fiul, suntem fiecare dintre noi, susținându-ne atunci când ne este greu. M-a impresionat, de aceea am păstrat-o aproape în memorie, iar exemplul lui Shonda Rhimes a menținut sculptura vie în amintirea mea.

De luat aminte!

Anul trecut pe vremea asta scriam: O sfoară, un zmeu și o GIRLBOSS

Continue

Webstock, Marius Manole și emoțiile unei întâlniri

La Webstock, evenimentul dedicat oamenilor din social media, am ajuns pe ultima sută de metri când am realizat că unul dintre speakeri este un om pe care eu îl urmăresc și îl admir din liceu. L-am "cunoscut" la Profesioniștii, într-o noapte de vară, pe când visam să ajung în Iași, să-i urmăresc spectacolele.

Sursă

Dorința de a-l vedea pe scena de la Webstock pe Marius Manole, în calitate de speaker, în panelul Cristinei Bazavan a fost împlinită fără să-mi dau seama, prin bunătatea Cristinei, căreia îi Mulțumesc! pentru că mi-a fericit o zi de vineri, care s-a transformat într-unul dintre cele mai frumoase tablouri ale acestui an atât de plin.

La 8 am fost acolo, în primul rând, alături de niște oameni pe care i-am cunoscut în Lyon și care mi-au rămas dragi, atât prin munca pe care o fac, cât și prin felul lor de a fi. Asta îmi confirmă încă o dată că evenimentele din viața noastră nu se întâmplă prin coincidență, legându-se undeva, într-un spațiu necunoscut nouă. Avem însă rolul de a observa și a recunoaște aceste întâmplări, fie că sunt bune sau mai puțin bune, mai devreme sau mai târziu.

Alex Gâlmeanu, Lucian Mîndruță, Matei Dima și Marius Manole au fost primii speakeri prezenți la Webstock, pe care Cristina i-a ajutat să ne arate că în spatele reușitelor nu se află norocul, ci munca, perseverența, inteligența, curajul și talentul. În același context, cu o zi înainte de eveniment, citeam același lucru în cartea "Year of Yes", scrisă de Shonda Rhymes:

Lucky implies I didn't do anything. Lucky implies something was given to me. Lucky implies that I was handed something I did not earn, that I did not work hard for. Gentle reader, may you never be lucky. I am not lucky. You know what I am? I am smart, I am talented, I take advantages of the opportunities that come my way and I work really, really hard. Don't call me lucky. Call me bad a badass.

Așadar, dacă mi se permite, the first 4 not lucky badass people:

1. Alex Gâlmeanu: Fotografia este făcută de ambii oameni.

Sursă

Sursă

Sursă

• Alex este cel mai în vârstă tânăr fotograf din România, asta fiindcă a început chiar de la 16 ani să lucreze cu cele mai mari reviste din România, dar totul a început din orgoliu. Dorindu-și să facă imagine de film, dintr-o conversație auzită la întâmplare a înțeles că nu poate face așa ceva dacă nu știa să facă poze. Astfel că a vrut să demonstreze că este în stare. Zis și făcut. Avantajul său? Era un puști simpatic.

• Una dintre cele mai frumoase povești care i s-a dezvăluit prin intermediul fotografiei a fost cea pe care a dezlegat-o chiar el împreună cu cei de la BBC. A cumpărat un aparat vechi, în interiorul căruia a găsit un film nedevelopat, care ascundea fotografiile de la o nuntă. În timp ce Alex încerca să găsească mireasa, vestea s-a dus până în UK, unde BBC, The Sun și mulți alții au distribuit în mediul online știrea. Într-un final, cei de la BBC au rezolvat misterul, aflând că fotografiile aparțineau unei familii din Anglia, din 1974.

• Unul dintre cuvintele care ar putea să îl definească este "joaca". El însuși povestește că așa a început misterul fotografiei, dintr-o joacă care s-a transformat într-o surpriză, singura strategie pe care o deține fiind amuzamentul și plăcerea fiecărui proiect.

• "Mi-ar plăcea ca zâmbetul să fie atât de veridic încât să nu mai poate fi repetat în timp și spațiu!"

• "Eu nu cred în fotogenie, eu cred că oricine poate să arate bine într-o fotografie dacă își asumă momentul."

2. Lucian Mîndruță: Nu fi sclavul publicului.

• Muncește de la 14 ani, a început ca paznic de noapte la o uzină, a fost primul român care a primit o bursă la CNN, în prezent are o emisiune la Digi Fm și primește greu complimente, spune dumnealui că nu le merită. A avut emoții. 

• Printre glumițe și eschivări, povestește cum învață în fiecare zi din reacția publicului, dar nu îl pune pe primul loc. "Testează-l, dar fă ce simți, scrie ce simți, nu fi sclavul publicului."

• Fiind multă vreme editor de știri, știe că o postare/un articol trebuie să conțină: cine?unde?când?cum? împreună cu o concluzie, dar și o soluție.

• "Scrie mai mult, mai multe povești, dar renunță la abstract."

3. Matei Dima: Gândește în perspectivă!

Sursă

• A terminat actorie și regie, a făcut PR, a studiat și locuit în Los Angeles timp de trei ani, a făcut voluntariat în Jamaica, s-a întors în România pentru stand-up și este cunoscut în special prin proiectul BRomania, omul care face lumea să râdă prin video-urile sale, dar nu numai.

• Perioadele sale cele mai grele sunt asociate cu momentele de dezamăgirea din dragoste, prin care a reușit să treacă datorită muncii, și-a luat inspirația din suferință și a creat, chiar și un show întreg de live.

• Îndemnul său cel mai mare este ca oamenii să nu gândească pe termen scurt, "să planifice long term."

• Mizează foarte mult pe veridicitate în tot ce crează, fie că este vorba de un spectacol de stand up, fie că este un scenariu. "Se râde de 10 ori mai mult când totul e real."

• "Am gândit scenarii pentru televiziune, dar m-am oprit fiindcă nu credeam în ele."

4. Marius Manole: De ce naiba m-am băgat în asta?

Sursă

• Se trezește la 5 dimineața pentru a ajunge la radio, pentru matinalul de la SmartFm, merge la repetiții, pleacă de la teatru pe la 1 noaptea, la 5 o ia de la capăt, iar în acest program și-a făcut timp să câștige și emisiunea "Uite cine dansează".

• "Eu sunt un gen de om dacă mă pui undeva în baltă, mă murdăresc, dacă mă duci undeva unde totul strălucește, eu strălucesc. Sunt foarte empatic cu mediul în care trăiesc."

• A vorbit despre emisiunea la care a participat și cum ea a fost mijlocul prin care oamenii au început să îl recunoască.  "De 20 de ani fac teatru, am jucat în toată țara, cu actorii cei mai mari, cei mai buni și e trist cumva să înceapă lumea să te salute pe Facebook după o emisiune de televiziune, dar apoi mi-am dat seama că e normal."

• Dar înainte de asta, și-a spălat rufele din teatru în teatru, a reactivat lumea acesta jucând și cinci spectacole pe zi atunci când toată lumea încerca să îl convingă că nu se poate, trăia din tren în tren, "muncea ca un nebun" și încă o face, dar cum? "Am crezut întotdeauna de când eram mic că am o stea norocoasă, ceva din mine mi-a spus că nu e bine să trăiești nicicum, că trebuie să faci ceva mare cu viața ta, după care m-am îndrăgostit de meseria asta, dar m-am îndrăgostit într-un fel fatal. Am înțeles că o formă fară fond nu o să existe niciodată oricât de vedetă ai fi, dacă nu există ceva real, o baza sănătoasă, trudită. Nu mi s-a părut greu nimic din ce am făcut. Da, mult timp îmi povesteam viața taximetriștilor, oamenilor pe care îi întâlneam în carciumă fiindcă multă vreme nu aveam prieteni, plângeam prin gări, mă apucau melancolii, tristeți, dar știam că ăsta e prețul pe care îl plătesc pentru ca undeva, cândva să fie bine și că meseria asta merită!"

• Pe lângă acestea, a existat permanent nevoia de a face teatru, exact ca o terapie. "Te apuci de vlogging, de blogging, de orice, dar trebuie să existe o nevoie reală, fiindcă dacă faci asta pentru bani, nu merge. M-am apucat de teatru pentru că aveam nevoie de terapie, nu m-am priceput să mă duc la psiholog, dar meseria asta m-a învățat să spun te iubesc, să mă duc acasă la Iași și să le spun părinților << Mamă, tată, vă iubesc! >> fără să-mi fie rușine."

Ceea ce mă impresionează cel mai mult, dincolo de talent și genialitate, este capacitatea extraordinară a unui om de a munci, de a-și depăși limitele. De ce? Fiindcă știu că nu e ușor, câteodată simpla trezire din pat dă dureri de cap, că ne obișnuim cu lucrurile ușoare, câștigate rapid, că a persevera în muncă și în seriozitate sunt calitățile cele mai mari ale unui om, chiar și atunci când talentul nu dă pe dinafară. "De ce naiba m-am băgat în asta?" se tot întreabă Marius Manole când acceptă un proiect nou, dar de fiecare dată știe răspunsul: din fiecare are câte ceva de câștigat și de învățat.

Vorba lui Tibi Ușeriu...când nu mai poți, mai poți puțin! 

Continue

Carrie Bradshop, vintage și Lyon

Franța s-a întâmplat pentru prima dată acum o săptămână. Lyon, mai exact. Dincolo de eleganța și aristocrația orașului, locul m-a impresionat prin liniște. Dar nu vorbesc despre pustietate, lipsa activităților, a obiectivelor turistice sau a oamenilor, povestesc despre o liniște pe care eu am simțit-o, dincolo de zgomotele specifice fiecărui oraș sau a celor care vin din interiorul propriei persoane.
Mi-am închipuit că este vorba despre o liniște asumată, provenită din respectarea spațiul celuilalt, din bun simț, profesionalism, zâmbete și subtilitate în atitudine.

La această senzație cred că a contribuit și misterul lyonez, însemnând faptul că orașul se lasă descoperit, lăsând turiștilor ocazia să îl alcătuiască precum un puzzle. Celebrele traboule reprezintă lungi coridoare din interiorul blocurilor, pentru care locatarii semnează un acord prin care răspund de curățenia acestor pasaje împreună cu cedarea accesului turiștilor prin interiorul lor, către alte străzi.

Acestea fiind spuse, după ce ghidul ne-a trasat conturul unora dintre cele mai impresionante clădiri și locuri ale Lyonului, în orele libere mi-am permis să mă aventurez, fără internet, prin Medieval Town.
La sfârșitul drumului, când aproape m-am dat bătută, remarcând faptul că încearcarea de a găsi un vintage boutique a eșuat remarcabil, m-am oprit instantaneu când am dat cu ochii de următorul afiș:
Carrie Bradshop - vintage, couture et curiosites

Nu mi se întâmplă de multe ori să zâmbesc singură pe stradă, dar în această ocazie efectul s-a produs involuntar. Am deschis ușa emoționată și am intrat.

De ce mi-ar provoca Carrie Bradshaw o astfel de reacție? Cine a avut un Mr. Big în viața ei sigur știe ce spun. "Sex and the city" a fost serialul studenției, a nocivității unei iubiri a la marca Big, a primelor încercări de scris și a unei prietenii vechi. A fost serialul în care m-am regăsit în unele momente, în care am râs în altele și am empatizat cu suferințele fiecărei etape din viața personajelor. Dar mai ales fiindcă mi-aș fi dorit să fiu o Carrie, având o atitudine de Miranda, îndrăznind ca Samantha și iubind frumosul și inocența precum Charlotte.

Cu aceste flashback-uri în minte am deschis ușa, dincolo de care m-a suprins un zâmbet larg și un "Bonjour, madame!" autentic. Bucuria cu care am fost întâmpinată m-a făcut să-mi las rucsacul la casă și să mă las purtată de anii care aveau să mi se descopere prin articolele boutique-ului. Instalată comod în această atmosferă, mi-am permis să descos povestea domnului chic (prima fotografie), care scrie și pentru Marie Claire. Enchantée!

• În linii mari aceasta s-a întâmplat dintr-o dorință de a oferi publicului o alternativă, de a le îndemna pe doamne sau domnișoare să-și completeze ținutele cu accesorii vintage, astfel încât aparițiile lor să însemne unicitate și caracter. Îmi spune că un mare brand se asortează perfect cu un vintage!

• De asemenea, îmi povestește că multe dintre magazinele vintage s-au închis din cauza prețurilor prea ridicate, de aceea înainte de a-și deschide Carrie Bradshop-ul, timp de doi ani, a studiat piața. Aceasta a însemnat colaborarea cu diverse magazine și ateliere de modă, unde vindea articole vintage, pentru a avea o privire realistă în ceea ce privea cererea. S-a convins de fidelitatea și pasiunea cumpărătorilor săi, astfel încât astăzi se află la cea de-a 10 aniversare a boutique-ului!

• De ce Carrie Bradshaw? Pentru că este un fashion icon și pentru că personajul său face legătura dintre trecut și prezent, reprezentând un model pentru generațiile tinere și o nostalgie pentru cele mai trecute prin viață.

Atmosfera magazinului este un vis pentru fiecare iubitor de vintage, iar compania domnului chic completează experiența. Dacă probezi o rochie, cu siguranță își va spune părerea, uitându-se la croială, tăietură și forma corpului tău, explicându-ți motivele pentru care rochia a fost croită în acel mod. 

Cred că experiența din Lyon nu putea să aibă alt final mai potrivit pentru mine. I-am luat cartea de vizită și mă voi întoarce. Trebuie să probez o rochie!

Continue

Inteligența gleznei

Sau "Domnul Ibrahim și florile din Coran".

Vocea Umană

Una dintre frumusețile cititului este că leagă bucăți de puzzle pe care viața noastră ni le aduce în față, într-o formă sau alta. La fel cum s-a întâmplat în cazul acestei cărți, dar nu numai. Întâmplarea a făcut să fi văzut acum ceva timp un dans care mi-a rămas bine impregnat în memoria vizuală. L-am etichetat ca fiind ciudat. Impunea oameni îmbrăcați în alb sau negru, dansând în grup, după reguli doar de ei știute și pe ritmurile unei melodii care mă trimitea cu gândul la musulmani. Continuarea am aflat-o abia zilele trecute, datorită lui Eric-Emmanuel Schmitt.

Învățăturile domnului Ibrahim au dezlegat misterul acestui filmuleț și l-au încadrat într-o altă bucată din puzzle.

Povestea lui E.E Schmitt se derulează la fel de repede precum o fac și celelalte, semnate de condeiul său. Începe cu un tată absent, un tânăr doritor să-și experimenteze sexualitatea (în lipsă de alte activități), terminându-se cu un tată ale cărui învățături au schimbat direcția unui copil. Întâlnirea cu domnul Ibrahim sau cu "doar un arab" îi ușurează prezentului tânărului Moise, dar ce nu știe el este că îi va influența și viitorul.

Așa stăteam noi de vorbă. O frază pe zi. Aveam tot timpul la dispoziție. El, fiindcă era bătrân, eu fiindcă eram tânăr. Și o zi da, una nu, furam o cutie de conserve.

 Azi una, mâine una, până când "doar arabul" îl adoptă pe Moise și îl invită să-i cunoască locul de baștină: Cornul de Aur, o regiune cuprinsă între Anatolia și Persia. Drumul i se descoperă băiatului plin de învățături, de "sufisme" și de un dans care îi servește drept împăcare cu păcatele părinților săi.

- Vezi, Momo! Se învârtesc, se învârtesc în jurul inimii lor, care este locul prezenței lui Dumnezeu. E ca o rugăciune.

- Cum, asta e o rugăciune?

- Sigur că da, Momo. Pierd toate reperele terestre, această greutate pe care o numim echilibru, se transformă în torțe care ard într-o vâlvătaie. Încearcă, Momo, încearcă. Uite, fă ca mine.

Momentul meu preferat din carte. Expresivitatea și sinceritatea cu care domnul Ibrahim îl îndeamnă pe Moise să se roage a trezit imaginea filmulețului pe care l-am văzut. Acei oameni ciudați se învârteau în jurul inimii lor, rugându-se într-un mod pe care nu l-am înțeles. Poate că nici acum nu a prins foarte bine contur această formă de rugăciune, dar i-am înțeles puritatea și frumusețea. Acum știu că se cheamă Dansul Dervishilor, a cărui semnificație se învârte în jurul ideii de ciclicitate a vieții: "lumea începe într-un anumit punct și se încheie în același punct, de aceea dervișii stau în cerc ascultând muzica, apoi se ridică încet și se mișcă ușor pentru a-l saluta pe învațător."

- Ia zi, Momo, ai simțit lucruri frumoase?

- Da, a fost incredibil. Mi se ducea toată ura. Dacă nu s-ar fi oprit tobele poate că aș fi rezolvat problema cu mama. A fost tare bine să mă rog.

- Inteligența ta stă în glezna ta, iar glezna ta are un mod de a gândi foarte profund.

 Când, unde și de ce?

• Există atât o ecranizare, cât și o punere în scenă, dar relația dintre cei doi se consolidează cu adevărat în carte. Seara, înainte de culcare, povestea lui Moise și a domnului Ibrahim nu durează mai mult de o oră. 
• Oriunde simți că această poveste poate să întregească o parte din puzzle sau chiar să adauge o piesă nouă, pe care în viitor să o așezi lângă o altă bucată.
• Fiindcă un domn Ibrahim vorbește despre învățături, iar astea nu au făcut rău nimănui, niciodată.

Citește, găsește-ți vocea!

Continue

Dunărea sau locul unde s-a născut cerul

În Dunăre s-a născut cerul. A împrumutat din albastrul apei, pe care l-a amestecat cu galbenul soarelui și a rezultat un apus pe care nu poți să-l uiți. Nu am văzut niciunde un cer atât de mult cât un tablou.

Sursă

La Cetate, un loc de lângă Craiova, Dunărea trece ba liniștită, ba învolburată. A fost odată port, acum adăpostește un festival, câteva hamace, un codru de corturi, câțiva câini prea obișnuiți cu oamenii, un conac în stil italian, o plajă aproape perfectă (dacă s-ar renunța la muzică și i s-ar permite Dunării să-și cânte melodia), un Înger Parc - spre sfidarea tuturor celor care consideră România Parcul lui Dracula. Mircea Dinescu a găsit acest loc vandalizat, l-a îngrijit și l-a crescut având grijă să îi ofere cultură, artă culinară și dragoste.

La Dunăre nu mergi pentru distracție. Sau cel puțin nu în stil de bairam. Poți să păstrezi liniștea, lăsându-o să caute pentru tine răspunsuri de a căror existență nu te-a întrebat nimeni. Sau dacă te încumeți să spui ceva, începi cu un străin, conversând despre toate acele lucruri care vă fac să vă simțiți mai bine. Poate la mijloc se naște prietenia.

Acolo, în compania apei, ești mai frumos cu câteva raze calde de soare și câteva rafele de vânt, care îți sălbăticesc părul, atât cât să îți pună în evidență privirea blândă.

Dunărea te face să te simți singur, copleșit, amorțit, mic și fără nicio putere.

Toate acestea sunt urmate de uitare. La Dunăre uiți. Rememorezi, recunoști, te reîndrăgostești, devii mai bun și mai capabil. Te liniștești.
Sau dimpotrivă, te răscolește. Depinde de puterea fiecăruia de a simți locul.

Și nu în ultimul rând, oamenii. Parcă sunt plămădiți din alt aluat. Sau poate că acolo, Dunărea ne spală ochiul minții, încercând să ne arate câte puțin din frumusețea fiecărui om pe care îl întâlnim.

Merită o șansă!

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Am făcut parcul ca să polemizez cu Dracula Parc. În țara asta nu o fi fost numai dracul jupan, măcar pe la malul Dunării o fi trecut și vreun înger, iar brandul de țară e mai bine să fie cu îngeri; era pe la asfinţit şi vreo şapte cai apăruseră chiar în faţa casei şi părea că s-au oprit să se uite la îngerii sculptaţi pe malul apei. M-am gândit atunci că uite, caii se mai opresc să se uite la îngeri, dar oamenii nu. Şi mi-am zis că asta vreau să fac aici: să-i conving pe oameni să se mai uite puţin şi la îngeri. - Mircea Dinescu

Continue