Goals: Be happy.

marți, 15 august 2017

Scrisoare către o dăruitoare de cafea


Dragă dăruitoare de cafea,

În primul rând, aș vrea ca numele tău să fie Teo fiindcă îmi amintește de cartea pe care nu reușesc să o cumpăr (Dragă Theo, a lui Van Gogh), dar și de Teo cea de la Protv, pe vremea când ea făcea emisiuni, iar eu mâncam biscuiți vărsați înmuiați în ceai de tei. Îmi place numele ăsta. Mă face să mă simt confortabil.

Apoi, aș vrea să-ți fac o confesiune. Într-o lume în care eu aș bea cafea, asta însemnând mai mult de câteva ori pe an, tu ai fi persoana de la care mi-aș cumpăra cafeaua în fiecare dimineață, în drum spre muncă. Ai ști că ajung în stație în jur de ora 9:45, e și traficul ăsta un nebun! Dar ce spun eu, tu locuiești aici de 30 de ani, ți-a intrat în sânge ca un virus, dar nu te-a îmbolnăvit fiindcă nu te-ai obișnuit cu nesimțirea și grosolănia. Aproape în fiecare dimineață te plângi. Nu te judec, e bine să te vaiți, prea mulți încearcă să mascheze perfecțiunea.

Între timp tu mi-ai pregăti cafeaua. Neagră cu aromă de mentă, preferata mea. Pentru zilele mai reci, mi-ai alege doar aroma de alune prăjite și puțin zahăr. Vara obișnuiam să mă opresc în parc și să mă gândesc la decizia mea de a mă muta aici. Pe atunci nu ne vorbeam prea mult; între timp, cafelele tale mi-au încălzit cuvintele și te-au ajutat să mă cunoști. Îți place să-ți cunoști clientela, iar mie-mi place să-mi stabilesc ritualuri, iar cafeaua ta cu mentă a devenit atunci unul dintre ele. În perioadele mai reci, îți uram o zi bună și fugeam ținând cafeaua într-o mână și teancul de reviste în alta. Îmi înnodam fularul turcoaz în jurul gâtului și nu mă mai opream decât la redacție.

Dacă aș bea cafea, așa s-ar derula diminețile în drum spre muncă. Îmi place să am persoane preferate, acelea de la care nu vreau să dău înapoi, fie că e o prietenă, un iubit, un șef, băiatul care ne aduce corespondența, femeia care vinde la chioșcul de ziare, domnișoara care ne împachetează mâncarea de prânz, cel care ne face plinul la mașină, cea care ne servește cafeaua ca pe cel mai bun antidot găsit pe lume. Îmi plac oamenii care își iau rolul în serios, care nu uită că ziua lor proastă poate să stârnească un lanț de zile și mai proaste, care îți servesc biscuiți atunci când nu e totul roz.

Dacă ai exista, dragă Teo, ai fi preferata mea. Mi-ai câștiga încrederea și zilele mele ți-ar mulțumi pentru momentele de dimineață în aburi de mentă.

Cu recunoștință,
o amatoare de cafea



M-am hotărât să devin prost

I-am dat târcoale un an de zile. Am luat-o de pe raft, am descărcat un PDF, am adăugat-o în coșul de cumpărături, m-am învârtit în jurul ei, dar un an de zile mi-a trebuit să mă conving că este momentul să o citesc. Și bine am făcut! Nu judeca o carte după coperta, dar eu tocmai asta am făcut, dându-mi seama că ceea ce mă reținea era chiar titlul, ușor hazliu, dar care mă împiedica să iau decizia finală.


Da, e amuzantă! Inteligent de amuzantă! Dar nu este doar atât, e un înveliș în interiorul căruia se desfășoară viața tristă a personajului Antoine, un intelectual fără remediu, voce a celor dotați în neuroni, dar și a celor care nu se pot bucura de micile plăceri frivole ale vieții din cauza conștientizării marilor probleme ale lumii.


Vocea Umană


Dacă eu credeam că analizez prea mult situațiile, că sensibilitatea îmi dăunează grav sănătății vieții, m-am înșelat. Antoine este atât de copleșit de mulțimea gândurilor sale încât plănuiește tacticos câteva strategii care l-ar putea scoate din lumea în care trăiește singur și trist, punându-l astfel în contact cu pulsul societății slab pregătite, dar din care face parte:
  • devenind alcoolic
  • încercând să-și ia viața
  • hotărând să devină prost





Să reflectezi nu este o operație firească, rănește, că și cum ar scoate la iveală cioburi și bucăți de sârmă ghimpată amestecate cu aerul. Nu reușesc să-mi opresc creierul, să-i încetinesc ritmul. Tot ceea ce văd, simt, aud dă buzna în cuptorul minții mele, o ambalează și o face să meargă cu viteză maximă. Nu poți să trăiești fiind prea conștient, prea meditativ.
A treia se pare că este cu noroc. De aceea decide să devină prost. Drumul pe care îl parcurge înspre metamorfozare este presărat cu lucruri pe care înainte nu putea să le facă: plimbări în parc, plăcerea unei priveliști, o gustare în gigantul McDonald's, relaxarea la tv, invitarea vecinilor la o gustare și un meci. Pe toate le poate face cu o detașare relaxantă, aducătoare de fericire...? Poate.

Când, unde și de ce să răsfoiești cartea?

  • Atunci când simți că lumea din jur nu te inspiră și frumusețea a tot ce te înconjoară îți joacă feste; în momentele în care te vezi întristat de propriile gânduri, atunci când starea de spleen nu dispare cu zilele; dar mai ales atunci când te iei prea în serios, această lectură îți poate deschide nițel lumea.
  • În autobuz, în camera ta sau într-o grădină, fie ea botanică, fie a bunicilor. Cartea sfințește locul.
  • Pentru că viața îți aparține în totalitate și felul în care reacționezi la propriile probleme îți definește calitatea anilor pe care îi trăiești. Fie alegi să rămâi în suferință, fie alegi să fii curajos alegând o cale mai puțin ușoară. Chiar și aceea de a deveni "prost".
Martin Page, despre viață:


Iubesc toate oraşele mari prin care e plăcut să hoinăreşti la pas, care au parcuri, cinematografe, librării, muzee, restaurante care să nu fie din cale afară de scumpe. Dragostea mea pentru Paris e datorată întâmplării de a mă fi născut la marginea lui. Dar, în fond, cel mai mult iubesc oraşul în care se află prietenii mei. Dacă aceştia ar locui într-un târguşor de provincie, acest târguşor ar deveni oraşul meu preferat.
Sursă


A mai scris:





Până data viitoare, citește - găsește-ți vocea! :)


duminică, 6 august 2017

București, despre regăsire

Sunt fidelă principiului clișeic, mult prea iubit, ar spune unii, cum că lucrurile se întâmplă la timpul potrivit, de parcă ar avea conștiință proprie. M-am convins că în momentul în care refuzi să te opui valului și îl accepți, el te poartă la suprafață, atât cât să poți respira, oferindu-ți astfel șansa la o privire de ansamblu și o gură de aer.

Mie mi-au fost suficiente, atât cât să îmi fac mai ușoară existența. În acest capitol intră și revederile, acele momente care mă marchează și care rămân adâncite în memoria sufletului meu de parcă au fost acolo de la începutul lumii. Fie că sunt legate de un prieten genial, de o iubire de cursă lungă, de familie sau de propriul eu, (re)găsirile s-au întâmplat exact atunci când am avut cea mai mare nevoie și când am încetat să mă impun în fața timpului.

Audrey Hepburn și Dean Martin


Și începeți din nou, îmi cereți din nou să vă spun ceva simpatic, drăguț și frumos înainte de plecare. Știți, fără îndoială, că e genul de rugăminte care aproape că mă înfurie, dar vă place asta, vă place să vă despărțiți de mine lăsându-mă furibund pe peron. Oricum, ne vedem săptămâna viitoare, îmi spuneți. Zâmbesc și dau din cap că nu. Nu, pentru mine fiecare despărțire este ceva definitiv și ireversibil, un josnic sfârșit al lumii, expresia însăși a injustiției divine...și nu cred în miracolul regăsirilor.

Spune personajul lui Matei Vișniec în "Scrisori de dragoste către o prințesă chineză".
Nu pot fi de acord.

Cred în miracolul regăsirilor la fel de mult ca în Crăciun, la fel de mult ca în surprizele de tip colet sosite de moș Nicolae, ca în scrisorile sigilate cu ceară, la fel de mult ca într-un picnic la marginea pădurii, ca în cinele în familie în iernile geroase și ca în fotografiile scoase pe hârtie mată.

Regăsirile scot la iveală, printr-un farmec, îmbrățisări și priviri pe care nu le-ai simțit vreodată; sunt momente de moarte în miniatură fiindcă atunci apreciezi și trăiești la intensitatea potrivită fericirea care ți se cuvine. Sunt miracole fiindcă te învie dintr-o stare de uitare a feței omului pe care îl iubești, a inocenței copilului pe care l-ai născut, a atingerii tandre a mamei sau a crizelor de râs datorate prietenilor (ne)buni.

Poate ar trebui să ne amintim mai des acele momente și să le prelungim durata până când vom învăța să fim ceea ce trebuie, lângă cine trebuie, gustând din viața noastră etapă cu etapă și așteptând ca lucrurile să se așeze de la sine.




miercuri, 2 august 2017

Fata cu fragi sau despre iubire


Mă ascundeam în tablou, sperând că ea nu va observa cât mă schimbasem.
Vocea Umană


Așa își începe Lisa Stromme fabuloasa carte despre povestea de dragoste din spatele celebrului tablou pictat de Edvard Much - "Strigătul". Deși locuia în Norvegia, personalitatea lui Munch nu a interesat-o până în momentul în care pictura a fost furată și vândută la licitație pentru o sumă record. Acela a fost momentul în care și-a pus întrebări în legătură cu Munch. De ce fascinează pe toată lumea această pictură tulburătoare? Ceea ce a găsit a mers dincolo de pictură, direct în culisele facerii acestui tablou, în intimitățile pictorului, dar și în imaginația ei fiindcă povestea pe care a găsit-o, a inspirat-o să îi dedice o carte întreagă.

Sursă
Dacă trăiești în Norvegia, nu ai cum să-l ignori pe Edvard Munch. E una dintre principalele atracții turistice și un element fundamental în structura culturii norvegiene.
A fost odată ca niciodată... 


 Regine, fiica unui amiral, care a locuit în Borre și a avut o idilă de o vară cu Edvard Munch. Artistul i-ar fi dăruit toată vara picturi Reginei, picturi pe care aceasta le-a ascuns de ochii dezaprobatori ai părinților, iar la sfârșitul verii, când servitoarele au făcut curat, tablourile au fost descoperite și puse pe foc.

Ceea ce a declanșat în personajul feminin o durere egală cu nebunia. Pasajele din carte te înfioară și te fac să te întrebi dacă ai fost vreodată în stare să iubești cu așa o putere de mare? Sau dacă inima ta ar fi rezistat unei asemenea pasiuni. Cum termenul de pasiune poartă în el și un dram de negativism, iubirea dintre pictorul norvegian și tânăra rebelă este semnată cu scepticism.

Pornind de la un sâmbure de adevăr, asemeni legendelor, scriitoarea îmbracă povestea astfel încât ceea ce a rezultat este demn de recitit. Povestea pe care a gândit-o te poartă de la început și până la sfârșit prin dureri, gânduri, empatizări și o dorință profundă de a picta.

Cu ce am rămas după terminarea cărții?


1. Au existat și...mi-ar plăcea să cred că mai există oameni care iubesc o dată în viață, care s-au abandonat în lumea unei singure povești de dragoste. E poetic, romantic și trist. Dar este nobil. Și demn de toată admirația și de inspirație pentru cele mai bune cărți și filme.

Edvard și cu mine vom fi întotdeauna împreună. Suntem împreună altundeva, deasupra oceanului și a cerului și, în același timp, suntem în fiecare părticică din ele. Despărțirea nu există. 
2. Unii au iubiri, alții au munca, unii mai norocoși au și una și alta, cu o singură condiție, aceea de a nu rămâne în istorie. Munch și-a ales calea înăbușind tot ce a simțit în afara perimetrului muncii sale.

Eu am arta mea, nu mai e loc de nimic altceva. Ca să nu mai vorbim de starea mea, boala pe care am moștenit-o de la părinți - slăbiciunea fizică a mamei, nervozitatea și anxietatea tatei. Sora mea Inger spune că munca ne face bine. Ne dă putere.
3. Oricât de buni suntem pe cont propriu, oamenii ne completează. Poate că suntem întregi, poate că suntem jumătăți, dar pentru fiecare există acele persoane care scot din noi tot ce este mai bun. Sau mai rău. Depinde ca eul nostru lăuntric să aleagă.

Dacă nu avem o lumină în noi, rătăcim singuri pe întuneric. Așa că trebuie să-i urmăm pe cei care sunt lumina, care aduc lumina. Când colo, ce facem noi? Îi oropsim.
4.Când o pasiune există cu adevărat în noi, atunci ea se manifestă în toate momentele din viața noastră, indiferent de circumstanțe. Pentru mine, personajul care mi-a rămas la inimă și care m-a inspirat a fost prietena lui Tullik, o fată de casă a cărui suflet simțea în culori.

Ce simt? Cum mă simt? Forma soarelui s-a conturat pe pânză în fața ochilor mei. Fără să mă gândesc, am adăugat valuri galbene, asemenea cosițelor lui Tullik, care iradiau din soare. Tentacule de foc. Cum mă simt? Inspirată. Puternică. Cum mă simt? Fericită. Plină de bucurie, Liberă. Mă simt liberă. Am pus roșu pe paletă și am conturat razele arzătoare ale soarelui cu roșu-aprins. Cum mă simt? Hotărâtă. Vie. Simt că trăiesc. Pensula se misca tot mai repede (...) Din când în când mă opream și ascultam. Ca și cum aș fi stat pe îndelete cu mine însămi. Grădina din jur s-a estompat, timpul s-a oprit. Emoțiile, sentimentele țâșneau din mine într-o formă pe care nu fusesem niciodată în stare să o pun în cuvinte.

Despre un alt nordic am scris aici: "Foamea", Knut Hamsun

duminică, 23 iulie 2017

București - 3 săptămâni și un mănunchi de stări

Cum să fie în alt oraș?



Multă liniște în weekend, Scandal și cărți
claxoane fără număr în timpul săptămânii și mult dor.

Dacă e Rahova, nu există moda străzii. E aceeași pe care o cunoști și tu și pe care ai văzut-o de atâtea ori în orașul cu un singur bloc turn.

Dacă e Șoseauna Nordului, atunci se schimbă situația. Faci cunoștință cu lumea bună, cu brigada antitero care îți explică subtil să-ți găsești de treabă pe celălalt trotuar, cu un Central Park (doar că e Herăstrău) și cu un New York (doar că e București).

Dacă e să-mi amintesc de Ateneu, atunci mai bine îți pregătești fusta midi, pălăria și rujul roșu fiindcă te vei simți în Micul Paris.

Iar în Centrul Vechi...acolo poate vei avea șansa să-ți dai cu părerea despre ce se mai poartă prin București. Dar ar trebui să vii aici, doar știi că eu nu văd ce vezi tu și că aș fi un critic de fashion foarte prost. Dar aș putea să-ți povestesc cum te poți pierde prin Cărturești Carusel, de pe Lipscani. Sau în Verona. Te poți pierde acolo ca să te regăsești în teancul de cărți la care ți-a stat gândul o săptămână întreagă. Noroc de măreția asta de care dă dovadă capitala. La cât de mult timp îți petreci în RATB sau metrou, sigur începi să scrii tu o carte.

Vocea Umană, Cărturești Verona


Uneori fericirea poate să lipsească sau să fie proiectată într-un viitor timid. Știu c-ai să spui că nu e bine. Ce să-mi fac? Mai deschid o carte, mai scriu trei rânduri, mă înconjor de flashback-uri muzicale și trăiesc...în prezent.

Aștept cu nerăbdare serile în care mă pot vedea cu el. Facem live-uri, de la nuntă, de acasă, mă gândesc să-i propun un apus live, un fel de sunset hunting. Eu o să-l vânez aici, el va trebui să îl scoată pe al lui de acolo, direct de pe Bucium. Cine câștigă, ia primul tren și face prezența în celălalt oraș.

Apoi..mai sunt toți oamenii care zâmbesc pe sub mustăți când te aud vorbind. Îi dai cu "i" mult și cu "a", să se mai stingă din atât de evidentul accent. Bineînțeles că n-are cum să iasă, așa că o lași moartă-n păpușoi.

Și atât de multe locuri de văzut...
cafenele în grădini verzi
poezii pe acoperiș
ritmuri cubaneze alături de un Cuba Libre și... cam atât.
sushi și cel mai bun ecler care a existat vreodată
filme documentare în aer liber
căldură mare și autobuze în care vorbitul la telefon este sport național; cu cât se aude mai bine, cu atât câștigul e mai aproape
antichități,
multele, prea multele, exagerat de inesteticele și enormele panouri publicitare, dar sigur, ce să-i faci? trebuie să trăiască și oamenii aceia, nu?
teii din Cotroceni
după-amiezile din Cișmigiu
garden parties sau private parties
inspirație și fotografie urbană
cerul puțin
lumea multă
și prea necunoscută,
dar același final de zi
care se duce tot înspre acasă.

Vocea Umană, Iași 2017




duminică, 16 iulie 2017

Despre simplitatea locului în care trăim

Tuturor celor care-și doresc să trăiască
mai simplu, și deci mai bine
din punct de vedere
material,
fizic,
psihologic,
spiritual,
cu scopul de a-i ajuta să exploreze
imensul potențial pe care îl posedă.

Așa începe cartea lui Dominique Loreau, "Arta Simplității", o prelegere care se bazează pe filosofii orientale, o apărătoare a simplității. Așa încep să răsară multe răspunsuri la întrebări și stări personale, pe care le-am ignorat.

Vocea Umană

Totul începe, cum ar spune psihologii, din copilărie. Educația primită și obiceiurile cu care am fost înzestrată mi s-au fixat adânc în memorie. De la curățenia pe care trebuia să o fac, dar și să o păstrez, până la felul în care îmi aranjam hainele în dulap, toate îmi păreau groaznic de plictisitoare, la acel moment, și zadarnice. 
Se spune că ne transformăm în mamele noastre. Am râs în nas acestei vorbe. Nu pentru mult timp, pentru că la facultate îmi revendicam toate urmele lăsate de mama în obiceiurile mele. 

Nu am știu multă vreme de ce e nevoie să las totul în ordine, de ce să strâng permanent după mine, de ce să vin acasă și să le găsesc pe toate într-o ordine firească, de să îmi pierd timpul cu o curățenie iritantă, de ce să gătesc, de ce să nu-mi arunc lucrurile pe unde apuc, de ce dulapul meu ar trebui să fie oglinda mea?? 

Mama nu a știut să-mi dea un răspuns logic, ea doar simțea. Așa cum am simțit și eu mai târziu. Că toată dezordinea exterioară duce la dezordine interioară, că lucrurile aruncate vor rămâne aruncate, că dulapul meu exprimă o bună parte din ceea ce sunt eu sau oricare altă persoană: ordine în alegeri și în gândire, claritate, simplitate, ușurință de a vedea lucrurile. 

Ea nu a știut să mi le explice, astfel că i le arăt eu acum, mulțumind pentru portița deschisă spre a simți că ordinea face parte din latura frumoasă a vieții. Și că ea îmi poate face traiul mai plăcut.

Ce este simplitatea?

Un mod de a trăi.

În arta de a trăi, economia este o filosofie practică, fiindcă a trăi cu puțin îmbunătățește calitatea vieții. Esența noastră nu se află în lucruri, iar pentru a deveni minimaliști, avem nevoie de un bagaj spiritual și intelectual.

Disciplină, claritate și voință, acestea sunt condițiile pentru a trăi cu strictul necesar în camere curate și aerisite.

A simplifica înseamnă până la urmă a înfrumuseța. O înfrumusețare "reducționistă" relaxează.





De ce se enerva mama când toate erau de-a-ndoaselea? 
De ce mă apăsa pe suflet fiecare lucru care era lăsat în voia sorții printr-un colț nefiresc al casei? 

Nu știam. Credeam că este o moștenire maternă și că trebuie să fug de ea cât pot de mult. Dar stările și psihicul meu spuneau altceva. La fel cum și cultura japoneză, chineză, coreeană spun altceva: Casa trebuie să fie antistresul orașului!

Casa ar trebui să fie un loc de relaxare, o sursă de inspirație, un spațiu terapeutic. Orașele noastre sunt suprapopulate, zgomotoase, cu prea multe culori și atracții vizuale care ne agresează și ne rănesc. Casa e cea care trebuie să ne redea energia, vitalitatea, echilibrul, bucuria. Ea reprezintă un mijloc de protecție materială și psihologică, atât pentru corp, cât și pentru spirit.
Nu există doar subnutriția alimentară. Mai există și subnutriția spirituală, și aici intervine în casa fiecăruia. Așa cum sănătatea depinde de hrană, ceea ce punem în interiorul spațiului pe care îl locuim are o serie de repercusiuni asupra echilibrului nostru psihologic.




Testat și verificat! Suntem spațiul în care trăim. La fel cum o piesă vestimentară ne poate schimba felul în care ne începem ziua, de asemenea și modul în care ne îmbrăcăm locuința ne poate influența starea de spirit.
Cum am putea să o înfrumusețăm? Mai întâi prin curățenie și ordine, apoi prin eficacitate și flexibilitate.
"Mai puțin pentru mai mult" sau pune-ți casa la dietă. Scăpând de tot ce nu funcționează, de tot ce stă în cale, de orice mic obstacol, se aerisește atât programul cât și timpul alocat curățeniei.

Feng shui-ul pune mai întâi de toate curățenia locului. Dacă aspectul e îngrijit, atunci și restul e la fel. Mintea e mai limpede, deciziile mai corecte. Intrarea în locuință trebui să fie primitoare, luminoasă, decorată cu flori: ceea ce se găsește la intrare intensifică trecerea spre interior.



În Japonia toată lumea contribuie la păstrarea curățeniei: copii, angajați, persoane în vârstă. Nu este o rușine, este un dat. Se înconjoară de ritualuri și de concepția că fiecare poate să-și strângă propria mizerie, chiar dacă există posibilitatea de a pune pe altcineva să facă asta.

Iată trei maxime care să vă îndrume: 
Un loc pentru fiecare lucru și fiecare lucru la locul lui. Ordinea economisește timp și ușurează memoria. O muncă rodnică începe cu un mediu curat și ordonat.



Se vorbește în carte și despre alte sfaturi, dar și despre propriul nostru corp, despre obiectele personale, despre hrană, despre minte, despre timp. Poate fi considerat un îndreptar către o viață mai puțin nebună, care pentru mulți nu e capabilă să aducă prea multe momente de liniște și relaxare.

Japonezii au trăit întotdeauna minimalist, dar fără să fie vreodată departe de frumusețe. Acum o sută de ani, până și căminele cele mai umile erau de o curățenie exemplară și orice om cunoștea arta de a compune poeme, de a aranja buchete de flori și de a servi mesele cu delicatețea și gustul cele mai rafinate.
În Statele Unite ale Americii, în perioada crizei din anii treizeci, banii erau mai puțin importanți decât stilul. Cum aproape toate familiile erau sărace, nu banii făceau diferența între ele, ci modul de a vorbi, educația, valorile morale. Fiecare folosea zi de zi ce avea el mai frumos și punea pe masă un buchet de flori.







Preferatul meu din primele două capitole ale cărții rămâne un poem care mi-a rămas scris în minte:

Și dacă singura ta bogăție
Înseamnă doar două pâini,
Vinde una din ele, și cu acești ultimi dinari
Oferă-ți niște zambile ca să-ți hrănești sufletul!

Poem persan. Poem care va rămâne pe o plăcuță, lângă un buchet mare de bujori și care va face primirea tuturor celor care îmi vor trece pragul.


duminică, 9 iulie 2017

New year resolution


Vocea Umană


Spuneam anul trecut că restul poveștii vreau să îl aud și mâine.
Nu știu cât de mult mă credeam, dar am ajuns să-l aud și mâine și poimâine până când l-am tranformat în povestea noastră.

Pe atunci îți vorbeam cu ochii deschiși despre visurile mele
Acum îmi dau seama că ele s-au realizat cu tine de mână
Că s-au împlinit prin entuziasm împărtășit
prin sclipiri de moment
prin curaj și încurajări
prin blândețuri și tandrețuri
prin lacrimi de dor și extaz de revedere
prin planuri bine puse la punct.

Se spune că listele ajută. Facem?
În primul rând, să conduci până la mine, iar eu să nu închid un ochi fiindcă "să fiu mereu în umbra ta"
să pregătesc cortul și sa fiu pregătită de toamna la mare
de vara la munte
de muzicuță, foc de tabără, stele și prieteni.
Apoi să ne rezervăm toate nopțile pentru noi
Să mă învelești de griji, de răceala ploilor ce or să vină
Să îți dezvelesc diminețile și să le pun la păstrat, să ne înfruptăm din ele în zilele negre.
Să continuăm cu pisici în bradul de Crăciun
și cu luminițele din instalație făr' de care mi-e mai întuneric să trăiesc
iar lumânările să le păstrăm pentru totdeauna.
Iar Moșu cu barbă veșnic albă nu va veni de nu vei scrie scrisori
și vei promite că nu vei ghici ce cadou ți-a luat.
Iar Anul Nou va încununa anul pe care ni l-am pus în piept ca cel mai distins dintre premii
îl vom lumina cu artificii pe cel care vine, îl vom îndulci cu prăjituri de casă făcute de mine și gustări încercate de tine.
Apoi vom folosi sania până aproape de primăvară
când o vom da pe mărțișoare și lăcrămioarele mele.
Zambilele și lalelele vor scoate la iveală bujorii de pe chipul meu,
Iar tu nu vei avea liniște până când nu vom scoate și bicicletele de la hibernat.
Mă voi adapta, dar te vei revanșa cu cele mai frumoase fotografii în lanul de maci.
Sau în cel de sânziene
sau în floarea-soarelui.
Dar va veni iarăși timpul să ne facem încă o listă, pe care să o respectăm încă un an.
De aceea mă voi potoli, îmi vei cuprinde fața în mâini și-mi vei șopti:
"Am terminat de condus. Mă mut la tine-n brațe!" 







Cel mai mic sărut pomenit vreodată

Te-ai gândit vreodată că ai putea iubi atât de mult încât ți s-ar aprinde plămânii ca un bec?

Dar dacă s-ar face să te îndrăgostești de un om invizibil? Cum ai face ca dragostea voastră să meargă?

Am dat peste o poveste de dragoste atât de neobișnuită, încât nu am putut să o citesc pe nerăsuflate. Am avut nevoie să o mestec.

Vocea Umană

Eu am așternut pe hârtie povestea celui mai mic sărut care s-a pomenit vreodată. Amintirea unei fete invizibile este ceva fragil. Se cere întreținută. A scrie despre ea era un mod bun de a o alimenta. Fiindcă nu puteam să vorbesc cu ea, vorbeam despre ea.
Un el marcat de o dragoste trecută, o ea invizibilă și fragilă la săruturi. O farmacistă și un detectiv veșnic îndoliat. Ce poate să rezulte din combinația asta? Bomboane cu aromă de buze, de sărut, căutarea unei fete invizibile și trucuri inventate pentru a păstra un om iubit.

N-am mai citit o astfel de poveste. Nici ca temă, nici ca modalitate de scriere.

Mathias Malzieu

Cu ficțiunea mă împrietenesc greu, dar Mathias Malzieu le-a buchisit în așa fel încât mi-a cucerit gustul literar. Atât de poetică, plină de lirisme, sensibilă la durere, de inspirație și de găsit răspunsuri. Am înroșit cartea.






În general nu sunt atrasă de cărțile masive. Mă inhibă din start și parcă ajung la autoprofeție: "Știam eu că nu pot să o termin!". Îmi plac concentrațiile. Îmi plac cărțile micuțe, firave în aparență, povești de citit seara, dar care îți iau somnul mai apoi. Acelea care impresionează prin conținut și nu prin volumul mare de pagini. Alea mă fac să scriu despre ele și să îmi doresc să le citească toată lumea.

"Cel mai mic sărut pomenit vreodată" e una din ele. Are 100 de pagini, dar sunt scrise în așa fel încât mi s-a părut că a fost viață de om derulată cu încetinitorul.
Cu toate că e neobișnuită povestea în sine și neînchipuită, poate dusă înspre SF, dar scuipă afară defecte, greșeli pe care un om le poate face în viață. Sau în dragoste. Și poate dă de gândit niște răspunsuri.



1. INVIZIBILITATEA sau cum să uiți de tine. Ajungi să iubești un om până în punctul în care viața ta nu mai prezintă interes. Se surpă sub greutatea sentimentelor, devine moloz și aproape că vrei să o arunci la gunoi. Dar intervine viața asta dată naibii, încât te trezește din starea de letargie. Dar nu folosește o voce maternă și blândă, ci mai degrabă împrumută din răceala unui militar. Poate că femeile sunt predispuse către această invizibilitate, dar cu siguranță nici bărbații nu sunt omiși. Iubirea e în stare să-ți ia mințile, prietenii, planurile, judecata și pe tine la un loc cu celalalte. 

Cu cât iubeam, cu atât dispăream mai mult. Până când m-am pomenit îndrăgostită nebunește și invizibilă încontinuu. La început lui i-a plăcut acest mister. Trebuie să fi crezut că această latură făcea parte din farmecul meu. Dar, văzându-mă dispărând prea mult timp, s-a săturat. (...) După toate eforturile, nu mai aveam același efect asupra lui.
A nu iubi prea mult era cheia pentru a nu dispărea prea mult și pentru a nu suferi prea tare.
  Sau poate mai degrabă prin...a iubi în doze mici (cum spun cei de la Taxi), prin a crea, prin a  folosi acea energie pentru a te cunoaște și pe tine, prin a evolua.

2. Dacă să-ți arăți vulnerabilitățile? O întrebare cu un singur răspuns. Da. Dar mai ales față de propria persoană.

Încercasem să detest iubirea pentru a mă proteja, dar trebuia să mă plec în fața evidenței: nu știam să trăiesc decât prin "asta."

3. Fostele iubiri - bombe de "dragoste". Fiindcă e mai ușor, fiindcă avem o impresie     romantică și telenovelistică despre întoarceri. Orice poveste în care există un fiu risipitor nu se sfârșește cu happy end. Testat. A se citi "Fiul Risipitor". S-a aplicat și la mine, cred că se repetă povestea în majoritatea cazurilor.

Învățasem să trăiesc cu această gaură în locul inimii. Să tot inventez și să fabric ceva nou ca să nu mă prăbușesc. Și iată că bomba de dragoste pe care o crezusem dezactivată lansa o nouă numărătoare: "Aș vrea să mă întorc la tine."
Niciodată!


Cartea a fost cadou pentru o schimbare de plan și de viață, nici că se putea nimeri mai bine. Schimbare de peisaj, schimbare de lecturi.
Sunt recunoscătoare și mulțumesc.

Urmează..."Metamorfoză la marginea cerului". O altă poveste cu tâlc. Tot Mathias Malzieu. Tot o mie și una de idei de răstălmăcit.




luni, 19 iunie 2017

Blind date cu Mirela Retegan sau "Astăzi despre Astăzi"

Mă prindea 12 noaptea acum două zile în plină manifestare de pozitivism și energie.
Îmi simțeam corpul cum o ia la vale dar starea interioară de atâta bine avea grijă să îl tragă la deal și să mai citească încă vreo 50 de pagini.

Vocea Umana


Cum? De ce?

Mirela Retegan și "Astăzi este despre Astăzi". Atât de mult m-a inspirat, atât de mult m-am și regăsit în unele gânduri de-ale ei, atât de multă energie îmi luam din câteva rânduri încât nu mai conta că trecuse mult de ora de somn.


Pe Mirela am descoperit-o mai mult în ultima perioadă. Interviul cu Lorena Buhnici și Andreea Esca m-a convins să o înțeleg și altfel. IAr cum atragem pentru noi ceea ce gândim, i-am găsit cartea și am luat-o fără să o răsfoiesc. Mi-am dat un blind date cu Mirela Retegan.

Întâlnirea cu ea (prin intermediul cărții) a decurs pe nesimțite. Știi cum e atunci când te simți atât de bine încât uiți să faci poze și să le pui pe Insta sau Facebook? Cam atât de bine a fost.

Textele din carte sunt împărțite în două și scrise sub formă de articol de blog: 

I: "astăzi e și despre ropotul vieții, despre imaginea din oglindă, despre fantomele trecutului și despre iubire" 

și II: "astăzi e, mai ales, despre copii, dar și despre părinți."

Ce înseamnă astăzi?

Se rezumă la experiența ei de viață și la ce a învățat despre ea în raport cu munca, oamenii, fericirea, iubirea, timpul, Dumnezeu, copii, curaj. Sunt texte mici, dar păstrează o simplitate. Acea simplitate care te îngână să o lași mai moale, să te joci puțin.


Unele sunt mai scurte, altele se întind pe mai multe pagini. Dar toate sunt scrise parcă pentru un om drag. Limbajul este ușor, nimic "termopanico-mansardico", dus înspre zona de poveste. Dacă e de noapte bună, dacă e de o zi ușoară sau de împărtășit prietenilor, o poți afla tu singur.


Despre viață, locuri de muncă și curaj

De ce te-ai mulțumi cu un loc de muncă în care să simți că e doar jumătate din ce visezi tu să faci? De ce te-ai mulțumi să trăiești doar o jumătate de relație? Ce crezi că se întâmplă cu toate jumătățile neconsumate? Se adună într-o lume a jumătăților netrăite, nemâncate, nedormite și neiubite. Și de acolo, din lumea lor, te strigă. Ai văzut vreodată oameni singuri pe stradă? Cu privirea ațintită într-un punct? Ei bine, oamenii aceia vorbesc cu jumătatea vieții lor, care își cere drepturile.

Toată viața am ținut diete. Toate dietele din lume. De câteva zile am început dieta minune. E o glumă această denumire, pentru ca de fapt nu e vorba de nicio denumire. Pur și simplu mănânc orice, dar la ore fixe: la șapte dimineața, la zece, la unu, la patru și la șapte seara. Nimic între mese, în afară de apă plată, cafea fără zahăr și lapte. În două săptămâni am slăbit cinci kilograme.


Despre iubire și părinți

Dacă ai tăi nu au știut cum să se apropie de tine, cum să te iubească, să te alinte, să te susțină, nu fi supărat pe ei. Dacă te-au certat în loc să râdă cu tine, (...), iartă-i. Dacă vrei să-ți fie prieteni, dacă îi vrei de partea ta, nu aștepta să vină ei. Sparge tu zidul. Ascultă-le poveștile. Acelea sunt viața lor. Dă-le de lucru. Găsește-le teme de studiat și de dezbătut. Astăzi tu trebuie să fii profesorul lor. Dacă vrei ca ei să învețe să trăiască în lumea ta, tu trebuie să-ți faci timp să-i ajuți să o înțeleagă. Materie cu materie. Fă-ți puțin timp să îți crești părinții și, cu ei aduși în lumea ta, o să câștigi tot timpul din lume.

Propriul copil mi-a zis într-o zi: "Mama, eu te iubesc tot timpul, dar nu te plac întotdeauna". M-a șocat. M-a contrariat. Am stat puțin să mă gândesc și mi-am dat seama că și eu o iubesc pe ea mereu, dar nu o plac întotdeauna. Și pot spune asta despre absolut toți oamenii din jurul meu pe care îi iubesc: nu îi plac întotdeauna. Dar există oameni pe care nu îi plac nicio clipă. Nu mi se potrivesc.

Despre puterea lui "mă fac de râs"

Și ce dacă ne facem de râs, ar trebui să ne facem de plâns? A fost întrebarea Fetiței Zurli într-un spectacol. (...) Vă propunem să repunem în drepturi această expresie. Să ne facem de râs. Să fim cât mai mulți de care să râdă lumea. Cei care nu se pot face de râs măcar să râdă. Hai să ne facem de râs împreună! Și dintr-o lume de plângăcioși și de văicăroși să ne transformăm într-o lume de răzăcioși. Așa, cu gura până la urechi și cu mâinile pe burtă. Ca Moș Crăciun. Și, ca pe el, o sa ne iubească toți.

Despre minuni

Înlocuiește fii cuminte cu fii fericit. Nu cred în efectul lui "Fii cuminte", ci în surpriza lui "Fii fericit".
Se vor opri și vor ridica sprâncenele. Prima oară, a doua oară, a treia oară. Apoi vor pune întrebări. Și-apoi vor începe să se obișnuiască și vor înțelege că, atunci când faci ceva deranjant pentru cei din jurul tău. nu poate să fie ceva care să te facă nici pe tine fericit.

Cu ce am rămas după ce am închis cartea?
Cu lacrimi dar și zâmbete. Și cu convingerea că dacă păstrăm un anumit grad de simplitate în viața noastră (în modul de a ne trăi experiențele, în vestimentație, în iubire, în gândire, în decizii), ne-am ușura traiul. Acea simplitate care îl face uneori pe un bătrân să fie mai înțelept.







duminică, 11 iunie 2017

Sub o mie de kilometri de cer

Despre asta a fost vorba în ultimele zile.
Un cer cât am putut să văd cu ochii și tot atâtea emoții și visuri.

N-ai încotro, când te caută schimbarea, trebuie să o cotrobăi de eventuale mijmașuri iar apoi să o accepți ca pe cea mai bună prietenă. Mie mi-a stat alături un an de zile, nu am știut cum să o tolerez astfel că a rămas în stand-by. Acum i-a venit și ei rândul. 

Spunea un om drag că ajung clișeuri vorbele pe care le-am iubit prea mult. Ei bine, eu o iubesc prea mult pe următoarea: tot ce se întâmplă, se întâmplă cu un scop. Și chiar cred că dacă suntem puțin atenți la noi și la ce-i în jurul nostru, putem pune mâna pe noroc. Că doar nu apare așa de la sine. E nevoie de ceva muncă și din partea noastră. Altfel..degeaba cade para mălăiață în gura lu' Nătăfleață.

Acum a venit rândul schimbării și nu mi-e teamă. Nu după ce am văzut cât de frumoși sunt teii din București, cât de bine se simte când deschizi fereastra și crengile aproape că îți invadează teritoriul în care tu lucrezi. Nu mai spun de cântul păsărilor care își marchează zona și pe care vrei nu vrei, le adopți ca fiind inspirația de dimineață. Deși cafeaua nu-mi intră în program, aș putea să ignor asta și să-mi încep munca sub un tei bătrân, cu o cafea aromată și o revistă.




Sub o mie de kilometri de cer mi-am exersat vocea, gândurile, planurile și dorințele. Ploaia le-a scăldat și le-a dat un aer proaspăt. Se spune că ploaia înseamnă noroc și bani. N-am fost la nuntă, dar poate se aplică și în cazul meu. 


duminică, 4 iunie 2017

Domnul Tic, Laura sau despre fericire și alte personaje de carte

Pe Laura am găsit-o așa cum îi șade mai bine: în spatele cărtilor, alături de Tic, cu zâmbetul din dotare și ochii mici de atâta zâmbet. Peisajul se completa cu o expoziție poveste. În stânga lor stătea nestingherită o mașină de scris, completată ulterior cu un răvaș și ceva floricele de câmp.




Am vorbit despre Laura în postarea TED.
Dar am vrut să știu mai multe. Am vrut să descos acel zâmbet atât de molipsitor. De partea cealaltă, zâmbetul m-a primit cu brațele deschise și mi-a lăsat moștenire câteva pagini bune de inspirație. Unele din ele vor apărea, în curând, într-un interviu.

Nu știu dacă eu cred în muze, ci mai degrabă în personaje de carte. 

Mi-a rămas întipărit în minte vorba Laurei. În timp ce alții demontează mitul muzei, ea construiește un exercițiu nou de creativitate, și anume: personajul de carte. Se poate spune că se mândrește cu două: Andrei și Tic.

Vocea Umană

Cu cartea "Domnul Tic" m-am întâlnit în facultate.
Mi-a fost oferită cadou de Moș Nicolae.
Și o bună vreme a însemnat pentru mine lectura de seară, de dinainte de culcare, un fel de ritual pentru a visa frumos.

Laura își numește cărțile "jurnale de fericire", eu le numesc povești de noapte pentru o viață mai bună.


  • Am descoperit acolo un talent de a transmite stări cum rar am întâlnit. 
  • Am întâlnit un stil de a spune povești cum doar un bunic șugubăț le mai poate spune. 
  • Am dat peste o dragoste care acum mă provoacă să-mi trăiesc și eu dragostile mai frumos și mai poetic. 
  • Am intrat într-o lume care m-a făcut să visez mai des.


Scriu felii de zâmbete, scriu momente de viață irepetabile. Căci sunt vremuri în care noi zâmbim mult și-aș vrea să-mi amintesc totul atunci când o să-mi lipsească o doagă și fericirea ne va fi mai șubredă. (Domnul Tic și alte iubiri de pe Mușatini)


De ce ar trebui să citești cărțile Laurei?


  • Fiindcă avem nevoie să credem în povești de dragoste

  • să credem că nu toate poveștile sunt desprinse din cărți, unele sunt desprinse din oameni

  • cuvintele pot răni, dar la fel de bine pot coase la loc părți rupte din noi

  • pentru o viață sănătoasă nu ai nevoie de bagaje fără număr, vorba lui Andrei "Atât am adunat până acum, o Laura și un Tic"

  • fie că ești copil, mamă, bunică, studentă, fericită, trist, aiurit sau debusolat, vei găsi măcar o pagină care să te facă să zâmbești

  • vei începe să scrii scrisori

Vocea Umană



marți, 23 mai 2017

Ce faci când nu-ți mai găsești prietenii?

S-au răsfirat pe unde au putut.

Unul e în altă lume, acolo unde există oameni mici, firavi, poate blonduți, poate cu ochii verzi, poate au gropițe în obraji, poate dolofani.
Acolo nu e de joacă. Ori ești, ori nu ești..deși joaca face parte din program.

Dacă ai trecut pe acolo, știi cât de tare te apasă grija, câte zile însorite îți fac din cele mohorâte, cât înseamnă un zâmbet și cum se termină Pământul atunci când el lipsește, cât costă o îmbrățișare și ce înseamnă luxul atunci când seara poveștile se deșiră sub ochii mici, îndrumate toate de vocea ta.
Dacă nu ai trecut, poți doar să-ți imaginezi și poate e de zece ori mai frumos. De ce? Fiindcă poți crea tot ce vrei tu. Poate într-o zi îți vei aminti de creația ta, îți va fi milă de ea și o vei aduce la viață. Cum spuneam, un prieten are treabă în acea lume, îl auzi rar și atunci când faci asta, e sărbătoare. Când îl vezi, nu-ți mai tace gura. Parcă i-ai povesti și copilaria ta, dar...pardon, o știe. Ai uitat, așa e când pierzi șirul momentelor neîmpărtășite. 

Unul e cu tine în casă, dar adeseori absent. A trecut iarna, a ieșit din bârlog, din hibernare, dar s-a dus la colindat cine știe pe ce coclauri. Mi-e greu să țin pasul fiindcă nu-mi place pe acolo. E gri, e furtuna sau e liniște totală, e zăpușeală sau gheață permanentă, se înalță zmee, se colorează griul, se visează și se râde, dar nu trece mult și ceva/cineva șterge cu radiera toată frumusețea. Instalează la loc nuanțele triste și îmi răpește ochii mari și negri, de copil inocent, curios și neastâmpărat. Ce îmi lasă la schimb? Aceeași ochi de tăciune, dar goi, fixați și neliniștiți. Aș vrea să mă iau la trântă cu acel demon. Să îi bat obrazul, nemernicului și să îi spulber puterea cu doar o amintire. Să știe că suntem puternici. Că ne bârlogim, dar nu ne pierdem prietenii. 

Altul e destul de străin. Au fost doi. Au rămas tot doi, dar separați. Obișnuiam să ieșim sâmbăta la cafeneaua noastră. Nu era mult, dar era timpul nostru. Ne răsfățam în canapeaua Friends, în ceaiurile și dulciurile a la bunica, în muzica bună, în replici Friends, în fotografii pentru o veșnicie, în lacrimi, dar și râsete. Era momentul nostru. Of, dar grijile! Sau nepăsarea, sau amânarea. Se adună toate. Nu te-a căutat când a venit. Dar nici tu nu i-ai trimis nici o îmbrățișare când a plecat. Și astea fac diferența. Prietenii buni au fost la mare căutare dintotdeauna. Păcat că acum simt că îmi pierd dexteritatea.

Pe celălalt l-am visat aseară. A decis să plece din aria mea prietenească și am acceptat. Cu toate astea, mă întreb uneori cum își duce viața? E la fel de genială sau a devenit unul ca noi?


Ce faci când nu-ți mai găsești prietenii? Aș spune că te duci după ei. Sau îi aștepți. Nu am un răspuns corect. Sau măcar un răspuns pertinent. Poate că cel care mă ajută acum este acesta: scrii despre ei. Îi pui în povești când nu îndrăznești să scoți o vorbă. 

Sau poate că ei sunt în locurile bune, dar rătăcitul ești TU.

Vocea Umană



luni, 15 mai 2017

27 de pași sau Despre demonii tăi


Mă numesc Tibi Ușeriu. Sunt la primul meu ultramaraton. Îmi place ceea ce fac. Atât de mult, că mai am de când să fac de-astea. Sunt fericit că sunt viu, sănătos, întreg. Într-o poiană am avut o cădere de calciu combinată cu o masivă pierdere a memoriei și identității. 



Cartea lui Tibi Ușeriu a fost așteptată precum pâinea caldă. Am pus mâna pe ea (cu împrumut fiindcă nu mai puteam să aștept) și am dat năvală peste povestea lui.

Sursă

Tibi este un om. Te privește, te ascultă, așteaptă câteva secunde și apoi răspunde. Pune greutate în fiecare cuvânt pe care îl spune și parcă își asumă fiecare frază. Nu caută cuvinte pompoase. Nu se pierde în detalii, deși știe că doar ele i-au salvat viața. L-au scos din închisoare, au câștigat curse de ultramaratoane, au preluat frâiele când el a uitat cum se face.

Dar în primul rând, Tibi a fost pierdut.
Prin România, pe la stână, printre oi și ciubote umede, prin bătăia care nu era deloc ruptă din Rai, prin Europa, prin alba-neagra, prin jafuri, evadări și în final prin închisoare.

Pe măsura lecturii, am încercat să mă pun în locul lui, să empatizez, să mă identific. N-am reușit. Nimic din anii pe care i-am trăit nu seamănă cu vreo etapă a vieții sale. Tot ce am putut să fac a fost să rămân gură cască. Recunosc. Și să caut să învârt paginile mai repede. Și să mă ciupesc, să verific dacă visez sau nu.
După ce am terminat cartea, am aflat: Tibi va participa a treia oară la 6633 Ultra, ultramaratonul din Arctic. Cam atât de mult îi place.

Numărul de participanți la 6633 e limitat la 30, dar, acum, la start suntem 12 oameni, numai bărbați. Cum se face că de pe ditamai globul s-au strâns doar o mână de oameni? Iată un lucru foarte suspect din start. Martin și colegii lui ne-au pregătit cum au putut. Ne-au dat nenumărate sfaturi și ne-au reamintit că ei nu ne vor oferi altceva în afară de zăpadă topită cu un gust sălciu. Ne-au prevenit că e treaba noastră să ajungem întregi la finiș. Nu de alta, dar prin ținuturile acelea, moartea e la ea acasă. Poți fi ucis de urși polari, poți fi lovit de tirurile gigantice care bântuie ice-road sau poți îngheța din mers, dacă nu îți dozezi bine energia și hidratarea.

Ce am învățat după cei 27 de pași?

  • că omul se naște și moare înainte de termen; apoi realizează că între aceste două praguri există și un timp pe care noi trebuie să îl parcurgem aici, ceea ce îl face să se mai nască o dată și să Trăiasca. Astfel, omul se naște, trăiește și moare.
A fost mai mult decât o competiție: a fost confruntarea pe viață și pe moarte cu trecutul, prezentul și viitorul meu.  Acolo mi-am spus mie însumi lucruri de o sinceritate brutală, acolo am cântat Născătoarea cu voce tare și am făcut ceva ce nu mai făcusem nicăieri, niciodată: am stat de vorbă cu Dumnezeu. Acolo am murit și am renăscut de atâtea ori.
  • nu contează educația, părinții, scoala, neșansele, nenorocul, planetele, chiar și acțiunile tale atâta timp cât te oprești și te uiți în jur. Există undeva în corpul nostru un mecanism care ne apară și acela se numește Creier, Curaj, Perseverență. Atâta timp cât există, noi avem puterea de a ne schimba propriul destin. De a întoarce cârma și de a nu ne mai lăsa duși de val. Prea dăm vina pe el, când noi vâslim beți dintr-o barcă șubredă.
Dar se poate. Trebuie să crezi, măcar un pic. Și să te apuci. Să perseverezi. Să mergi înainte spre o țintă, până la capăt. Tot ce poți pierde pe drum e doar viața ta. Ei, și?(...) Zidurile albe sunt doar în mintea noastră. Cu un pic de curaj și încredere poți trece prin ele. 
  • toți avem pitici, demoni, găuri negre, fluturi mov, păduri tropicale...poreclele pot continua. Important este să îi recunoaștem și să îi lăsăm în urmă. Fie prin alergat, fie prin meditație, fie prin scris...prin drumuri lungi, orice mijloc care este eficient este bun. Doar să dăm față în față cu noi și să spunem lucrurilor pe nume.
Dar eu alerg mai departe. Cu pas egal, mărunt, măsurându-mi respirația. Vreau să le dovedesc drăcușorilor mei obraznici că sunt mai tare decât ei. Vreau să le arăt că istoria unui om poate fi rescrisă mereu. Ca un hard disk. Nimic nu e definitiv, bătut în cuie, de neschimbat, de neșters, de netrecut. Nimic nu e ireversibil.

Nimic din ce a făcut nu a fost ușor. Dar cum spunea și un prieten, tot ce este ușor nu merită făcut. Eu nu alerg. Încă nu. Dar m-a inspirat în munca pe care vreau să o fac și sunt sigură că te poate inspira pe tine indiferent de domeniul din care faci parte.

Dacă ai citit cartea, cum te-a inspirat Tibi?
Aștept cu drag mesajul tău.





sâmbătă, 6 mai 2017

Cum a fost la TEDx Iași 2017?

Cum să fie? 
Știi cum e cu evenimentele astea? Te duci om și vii TEDom.

Te duci mai timid, mai cu emoție, cu așteptări și pleci cu energie de parcă ți s-ar fi băgat adrenalină în sânge. Pleci de parcă ai vorbit tu pe scenă: emoții, transpirații, empatie, planuri, gânduri, notițe. Toate îți servesc drept combustibil, mâncarea fiind o poveste uitată.

Cum să fie? Ca un eveniment pe care nu l-am planificat, dar care a venit, mi-a deschis ochii, portofelul și iată-mă, în drum spre Republica, cu gânduri sceptice în privința locației.

Dar ziua a trecut cât ai zice TEDx și cât ai face un tur vizual al locului unde ai poposit. Pare schimbat. Si chiar e. Cu adevărat omul sfințește locul. Chiar dacă se mai simțea mirosul de stătut, poată că voia doar să reamintească și sa le bată obrazul celor care au uitat de clădire. TEDx-ul a schimbat înfățișarea și atmosfera cinematografului. Omul sfințește locul iar Republica cu adevărat are calitatea de a se lăsa sfințit.

Vocea Umană




Vorba multă, sărăcia omului...
Iată câțiva din speakerii de anul acesta și cum s-au prezentat ei în lumina reflectorului (tema de anul acesta : THIS IS WHO WE ARE):



Vocea Umană


1. LAURA BALABAN & Domnul Tic (căutătorul de vise pietre) - scriitoare

Încep cu ea fiindcă momentul ei a fost cel care a ajuns cel mai bine la mine, cu care am empatizat cel mai mult, care m-a emoționat, care mi s-a părut cât se poate de sincer iar asta s-a simțit. Îi tremura vocea, noroc de Tic, micuțul blănos, altfel cine știe... 

Ce a vrut Laura să transmită? Să ne urmărim visurile cu aceeași pasiune cu care Tic umblă după pietre. Să ne fim datori cu o fericire, să nu fim singuri, să nu ascultăm tot timpul întrebările din colțul întunecat al sufletului și să ne lăsăm duși de val, poate e valul cel bun. 

Și să ții minte doar două lucruri atunci când urmărești un vis: 1. Să știi ce îți dorești 2. Să îți îndeplinești visul. 


Vocea Umană



Vocea Umană


Vocea Umană



2. Cosmin Vaman, speaker Tedx pentru a III-a oară (cică ar fi prieten bun cu organizatorii, zice el, dar știm noi mai bine) - artist

Pe alocuri ironic, cu glumele la el deși emoțiile nu-i dau pace, și-a prezentat ideile foarte simplu: SĂ NU MINȚI. SĂ NU MINȚI?

Cu ce am rămas eu după discursul lui? Că nimeni nu vrea să audă tot timpul tot adevărul, dar atunci când vine vorba de creație, nu creativitatea e cea mai importantă, ci adevărul. Ea decide dacă rezultatul ajunge la oameni sau se împotmolește pe drum. Și că a le vorbi celorlalți despre tine printr-un proces creativ este benefic pentru tine. 



3. Florin Colceag - antrenorul de genii sau "dom' profesor"

Domnul profesor a adus un moment de "slow down" și de atenție. Atât prin tonalitatea dumnealui, cât și prin ideile expuse, parcă ne-a oprit puțin din mișcarea asta continuă în care ne aflăm și ne-a pus să gândim: la viața noastră, la calitate vs. cantitate, la copii, la ce le oferim lor și cum ne vor răsplăti ei mai târziu, la pasiuni. Din înțelepciunea unui bătrân:


  • Ne mutilăm sensibilitatea ca să rezistăm la stres.
  • Ne concentrăm pe cantitate și am uitat să fim oameni.
  • Se usură și darul și pasiunea dacă nu sunt hrănite
Iar în final, întrebarea zilei: Cât fac 2 rațe roșii plus două rațe galbene?

Vocea Umană


Sigur îl știi pe Ghiță Ciobanul sau "Vine iarna, uăi!" Mai sigur ai văzut cum s-a reinventat batonul românesc ROM. Hai că e ușor. În spatele lor stă Cătălin Dobre, băi nene! (vorba lui)

Lucrează în publicitate și este unul din ambasadorii României.

La TEDx Iași a vorbit despre cum fiecare din noi poate deveni ambasadorul țării. Nu e greu deloc: lași la o parte ambasadurerea (acel sentiment de frustrare care te încearcă atunci când România nu este promovată așa cum ar trebui să fie, atunci când oamenii care sunt puși la înaintare nu reprezinta ce avem noi mai bun). 

O lași la o parte și participi în mod activ la crearea unei alte păreri despre propria țară. Ce poate să rezulte din asta? Imaginea ta în altă țară capătă altă conotație. Și da..artiștii străini ajung să își ceară scuze pentru Budapest în loc de Bucharest.

Așa-i că îți crește inima ca un cozonac?

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană




Vocea Umană


Vocea Umană


Vocea Umană
Intră pe ROMBOT. Dă click și învață-i pe alții despre tine.


4.Cristina Gheorghe - fondator Institutul Dezvoltării Personale

Ea a ales să vorbească despre eșec și despre drumul pe care a mers ea o perioadă. Acel drum o viza doar pe ea și nimeni altcineva nu prea era de bun augur. Până când nu a început să aibă relații adevărate, să nu mai privească oamenii ca niște obiecte, nu a cunoscut partea plină a paharului.



Cu ce am rămas după ce Cristina a părăsit scena?


  • O mare slăbiciune ascunde un mare talent nedescoperit. Nu a venit încă acea rază de lumină care să îl pună în valoare.
  • Cu adevărat uitându-mă la alții, am putut face ceva diferit cu viața mea.
  • Dacă Dumnezeu voia să ne uităm doar la noi înșine, atunci ne punea ochii în palmă.


Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

5. AFO sau Emil - extraterestru

S-a prezentat timid pe scenă, cu emoțiile din dotare. Doar la sfârșit a scăpat de ele când s-a cerut un bis. Prea bine se simțeau oamenii pentru a pleca. Ce a rămas după discursul lui?


  • Un comentariu de pe youtube la una din melodiile sale zice așa: I am Tunisian, I don't understand nothing but it seems like real art
  • De ce extraterestru? Fiindcă e vorba de fiecare om în parte care nu se simte bine acolo unde este. Asta până când intră în contact cu alții care folosesc același limbaj ca el. În cazul lui muzica a funcționat.
  • Pentru noi muzica este o misiune: vindecă, ajută oameni, unește, dezbină, instigă. Este una din cele mai spirituale forme care există pe Pământ.


Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

A trecut și asta. O să vină și următoarele, poate într-o sală și mai mare, poate pe stadion. S-a lăsat cu planuri și idei, cu promisiuni și numere de telefon schimbate. 
Mulțumesc, TEDx Iași!