Goals: Be happy.

duminică, 25 decembrie 2016

Gânduri la moș ajun



Nici nu mai contează că zăpada ne ocolește de câteva Crăciunuri încoace, că ne seacă sărbătorile și nu ne bucură privirea. S-a zgârcit.


Vocea Umană

Nu mai contează că alergăm în loc să ne uităm în stânga sau în dreapta.  Până la urmă asta înseamnă să te adaptezi.
Ce importanță mai are că pe toate panourile Coca-Cola, Milka și berea au devenit spiridușii lui Moș Crăciun?
Nu mai este deranjant nici Grinch. Știe el ce știe.
Și știi de ce?
Pentru că mama te așteaptă acasă. Crăciunul e mama, Crăciunul e familie și toate acele momente care ți se așază ca omătul pe suflet și ți-l face greu când ți se face dor.

Bucuria fără tristețe nu-și are rostul în lumea asta. Poate în cealaltă. Aici, în euforia aceasta, gândul nu prea stă locului. Îi colindă pe toți aceia a căror tristețe e mai mare decât fericirea mea, a căror masă și casă s-ar bucura de un brad nou, de bucate calde și aburinde sau de câteva cadouri, a căror suflete au fost de mult uitate de ei înșiși, a căror zâmbete s-au dezghețat din cauza vremii, a căror liniște se rezumă la mila altora...a căror....


Vocea Umană

Vin colindătorii.
Se vestește.
A sosit.




Crăciun fericit!

duminică, 18 decembrie 2016

Taximetriștii, Filantropia și Țiriac


Taximetriștii sunt cei mai vorbăreți, sociabili, interesați oameni pe care îi cunosc. Ar mai fi câteva câțiva dar aș putea fi acuzată de sexism.

Și nu o zic în sens peiorativ, ei chiar vorbesc (mult, cu patos, cu nervi, fără jenă, fără rețineri) despre o varietate de subiecte:


  • vreme (poate îsi trag toți rădăcinile dinspre fiordurile norvegiene; și acolo oamenii adoră să vorbească despre vreme, însă acesta este un lucru perfect normal)
  • politică (Cioroiesc, Drăgnesc, Băsesc, Udresc și ce le mai plaaace) 
  • pensii (și le dau tot dreptul din România să facă asta) 
  • proprii copii, propria viață, dureri, necazuri 
  • și nu în ultimul rând: sfaturi la km/h 

De ce Țiriac nu ajută oamenii săraci? De ce alții se spală cu zăpadă ca să-și spele păcatele de ordin bancar? 

De unde aș putea să știu eu? Ceea ce aș vrea să aflu este de ce ne pasă? De ce ne interesează ce fac alții cu averea lor? De unde vine pornirea asta sălbatică?
Viața mea devine instant mai bună dacă știu eu sigur că Țiriac este un filantrop?

Mă face pe mine să mă simt mai liniștit? Îmi plătește rata la bancă? Adorm mai repede seara? Mă trezesc dimineața mai motivat? 

Cu siguranță nu. Probabil că mai taie dintr-o invidie mascată sub forma unor gânduri pentru cei săraci.
Să moară capra vecinului este un principiu atât de învechit. 

Hai totuși să nu moară, hai să ne uităm mai întâi în ograda noastră, să vedem ce buruieni putem rupe de acolo, să dezinfectăm puțin spațiul că prea miroase a judecată la tot pasul. Prea ne-am uitat peste gard, în timp ce la noi bătea vântul peste faptele de caritate.
Să nu moară capra vecinului. 
Să trăiască și să se înmulțească cu cât gândurile noastre necurate cresc. Poate atunci închidem gura și ne deschidem mai mult sufletul, acea parte din noi de care uităm mai tot timpul. Cu sufletul îngrijit, cu mintea limpede și curățată de griji inutile, Crăciunul chiar ar putea fi mai bun pentru mai mulți oameni.





duminică, 11 decembrie 2016

Să vorbim despre iarnă și despre noi



Când se simte miros de seară și iarna ne intră timid în oase, pe la colțuri de ochi și vârfuri de nas, iubirile își cer drepturile. Iubirile adevărate, care te fac să reziști frigului de afară fiindcă știi că acasă locul este deja încălzit. 





Iubiri care cer multe sau chiar totul.
Iubiri vampir care îți lasă energie doar atât cât să spui un "mi-e dor de tine", fiindca "te iubesc" ar putea să te ucidă pe loc.


Vine iarna și asta se vede în ochelarii tăi aburiți. 

Vine iarna și îmi doresc să mă primești tot timpul ca pe o dimineață de Crăciun, să mă accepți așa cum Noul An ne acceptă pe noi toți, să ne faci planuri și să le urmezi cu sfințenia unui copil. Să mă îndrăgostești în nopțile în care ne uităm la brad iar el ne luminează ochii prea obosiți și încercănați de atât privit spre noi orizonturi. Să mă adăpostești și să mă încălzești când frigul nu-mi mai este prieten. Să păstrezi liniștea când dimineața ninge. Atunci te iubesc cel mai mult.


Cât despre mine... promit să nu uit.






joi, 1 decembrie 2016

Între cer și pământ


De ceva vreme tema morții este un subiect preferat în momentul în care îmi aleg următoarele cărți. Luna aceasta am bifat trei dintr-o lovitură: TRILOGIA FIORDURILOR.
Prima pe listă: "Între cer și pământ"


Vocea Umană


După cărțile lui Yalom ("Efemeride", "Privind soarele în față"), primul volum al trilogiei a venit cum vine un examen după un semestru de tocit teoria. Poveștile de psihoterapie și celelalte experiențe povestite prin ochii autorului și terapeutului sunt măgulitoare. Întâlnirile sale cu moartea tatălui, a rudelor, a mentorilor relevă faptul că teama aceasta nu scapă pe nimeni. Însă, mai multe despre puterea cărților lui într-o viitoare recenzie.

Revenind, Yalom creează teorii și Yalom vindecă.
În schimb, Jon Stefansson merge pas cu pas prin vulcanul de trăiri pe care le manifestă omul atunci când moartea nu stă la discuții.

Autorul îmbolnăvește și transmite. Reușește să exprime prin cuvinte ce simte omul în momentul în care este pus la zid de singura certitudine din viața lui: moartea.

În ceea ce privește cartea, se poate spune ca moartea este un personaj, un factor care declanșează acțiunea, reprezintă punctul culminant, personajul antagonic, umbra care le păzește spatele.



"A fost odată ca niciodată o femeie care scria scrisori despre Lună, a fost odată ca niciodată o fetiță tare mândră că avea doi frați mai mari, a fost odată ca niciodată un om căruia îi puteai povesti despre orice și care îți povestea la rându-i despre orice; de acum au murit cu toții, nu a mai rămas decât Luna, care nu-i altceva decât o stâncă în cer, un bolovan nesimțitor pe care asteroizii îl lovesc la întâmplare."


Dintre toți aceștia, cel care merge mai departe cu povestea este Băiatul. Persoana prin care ies la suprafață toate metaforele și paginile întregi subliniate.


"Mama și sora lui s-au îmbolnăvit de tuse neagră, s-au prăpădit la două zile una de alta, fetița s-a stins prima. "Unde ești, Doamne?", a fost ultima întrebare a mamei iar după întrebarea asta, ultima din viață, a mai avut putere să scrie pe o hârtie Trăiește!: "Trăiește! Mama ta, care te iubește".





De ce trebuie să citești această carte?


  • fiindcă și ție îți este frică de moarte, în clipele cele mai tăcute și mai apăsătoare
  • fiindcă noi, oamenii, ne agităm prea mult, prea des, prea degeaba; cartea de față te potolește, îți setează parcă alte valori după care să te ghidezi mai departe
         "Trebuie să pui și tu capul undeva, să aștepți răbdător să-ți crească trupul și mintea să se facă îndeajuns de puternică încât să fie în stare să înfrunte lumea de una singură."

  • fiindcă viața este atât de complexă și vicleană, încât avem nevoie de încercări și deslușiri
       "Trebuie să afle de ce trăiește, dar înainte de toate, dacă are și el vreun loc în viața asta"

  • fiindcă abia dacă ne cunoaștem pe noi înșine
        "E ușor să te legeni în iluzii când ești singur, poți să-ți confecționezi o personalitate de mai mare dragul, să te arăți plin de înțelepciune, de echilibru, să ai răspuns la toate, dar treburile stau cu totul altfel când ești printre oameni, aici trebuie efort, nu mai esti nici echilibrat și nici înțelept, de unde, câteodată nu ești decât un prostovan care scoate pe gură tot felul de minuni."

  • fiindcă suntem atât de mici și Dumnezeu atât de mare, mai ales atunci când natura ne depășește
      "În fața noastră fiordul se desface spre Marea Înghețată, în fața ei nu mai însemnăm nimic, în fața ei avem numai nădejdea în mila lui Dumnezeu și poate și o fărâmă de bun simț, de curaj și de dorință de a trăi."


  • pentru sfaturi (când poate toată lumea a uitat ce semnificație poartă ele)
    "E bine să ai un prieten adevărat pe lumea asta, atunci nu mai ești nici tu atât de ușor de rănit, ai pe cineva cu care să vorbești, pe care să-l asculți fără să fii obligat să-ți aperi sufletul."

  • pentru cei pentru care cuvintele nu sunt simple instrumente ci un mod de a trăi
   "Ei bine, poate că n-avem nevoie de cuvinte ca să supraviețuim, dar avem nevoie de ele ca să trăim."


  • pentru cunoașterea unei alte lumi
  "Din mare trăiau, ea ne hrănește pe toți cei ce viețuim aici, la marginea lumii."


pentru că la capăt de lume, în mijlocul pustiului învolburat, există oameni și "în mințile lor domnește întreg Dumnezeu"
și pentru această poveste, care seamănă atât de mult cu câte o parte din noi. 
Poate că nu trăim printre sloiuri de gheață și furtuni, dar ne transformăm pe zi ce trece mai mult în ele.
Pentru că fiecare gând al Băiatului ar putea să fie cândva și al nostru.

Vocea Umană


Lectură plăcută!



duminică, 13 noiembrie 2016

Te-am uscat, îmbrățișat și ai plecat





El întreabă: "Ce am mai făcut?"
Ea întră cu delicatețe în stand by.

El: "Cine m-a făcut defect?"
Ea: Cu siguranță ești de efect!

Cum să îi explici că ce are ea, n-ai tu și că ce ai tu nici Doc nu cunoaște.



Cum să îi explici că ea, numita de față, este superficială și că așteaptă cuvinte. Multe, simple și întortocheate, dimineața pe mijite și noaptea, când se îmbină cu ziua următoare.

Dragostea plus sufletul, zis și pereche, ar trebui să fie un pachet, dar să fie atât de multe de împachetat?

Ce poți să faci când vezi că nu tu trebuia să fii destinatarul?
Îl verifici, aștepți, îl mai deschizi încă o dată, aștepți...poate îl revendică altcineva. Dar n-ai ce face cu el. Cel puțin nu acum. Cel puțin nu tu.
Tot ce spun este că nu va dura mult până când coletul va fi expediat.

Curaj.

Până la urmă fiecaruia dintre noi îi lipsește câte ceva: o îmbrățișare, o iubire pierdută, un impuls, flori, răspunsuri, vorbe, sărutări, liniște, speranță, atitudine.

Dragostea seamănă uneori cu Poșta Română: dacă ești destul de norocos, pachetul va ajunge în siguranță la tine. Dacă nu, te descurci cu ce ai primit. Îl ajustezi în timp, îl potrivești.
Important e să nu se piardă pe drum.




sâmbătă, 1 octombrie 2016

O sfoară, un zmeu și o GIRLBOSS

Care este legătura dintre o sfoară roșie, un zmeu și un director de creație?
SOPHIA AMOROUSO!
Sau pe numele ei de scenă, #GIRLBOSS.



Sfoara, zmeul și rezultatul: Sofia




După ce am consultat trei surse sigure, așa cum nu fac unii jurnaliști, #GIRLBOSS s-a instalat încet, dar sigur pe lista de cumpărături. Desigur, și obsesia mea pentru cărțile de tip autobiografie și biografie a avut un cuvânt de spus în toată treaba asta. Astfel, o autobiografie contemporană nu ar fi dat rău pe raftul de cărți din noua locuință.

Pentru început, să ne înțelegem: nu este o carte despre cum să devii celebru, nu este o carte care să îți îndeplinească cele 3 dorințe și peste noapte să te tranforme. Dimpotrivă! Dacă o citești, nu ai încotro decât să pui toate motoarele în funcțiune și să muncești: "Combini muncă asiduă, creativitate și automotivație, iar lucrurile încep să se întâmple."

Este o carte care îți arată că poți să te redresezi chiar dacă drumul este înfundat, că poți să-ți folosești chiar și defectele ca să ocupi un loc în viața ta, că poți să spui NU unui șir întreg de locuri de muncă, să preferi să strângi din gunoaie și asta să nu te definească neapărat. 





În povestea ei s-au amestecat mai multe trepte limită care au împins-o spre a fi CEO, fondator și director de creație a propriei companii (Nasty Gal):
  • se naște
  • trece prin grădiniță și școală încercând să stea locului, să se adapteze și să nu îi asculte pe psihiatri cum o diagnostichează cu depresie sau tulburare de deficit de atenție
  • părinții ei divorțează
  • urmează o plimbare cu un montagne russe: schimbă constant orașele, caută prin gunoaie, fură, stabilește metode și tehnici pentru arta furatului, se angajează, demisionează, se angajează, este concediată, face hernie!




Cine s-ar fi gândit că o hernie poate fi un peștișor de aur?
Stând acasă, cu hernia cât casa, își deschide magazin pe Ebay: Nasty Gal Vintage. În cel mai scurt timp, o explozie de cereri și vânzări o cuprind.




Din acest moment, ea a devenit o GIRLBOSS.

"Nasty Gal a trecut de la a face 150000 de dolari într-un an la a face 150000 de dolari într-o zi, iar acum face 150000 de dolari în timpul prânzului".


Deși nu a avut diplome în managementul unei afaceri, nu a citit biblioteci întregi, a ajuns la nivelul acesta printr-o simplă metodă: clientul nostru, stăpânul nostru. A dat importanță și celor mai mici detalii, iar toate adunate aduc rezultate neașteptate. A cheltuit fiecare cent ca și cum ar fi fost ultimul, s-a zgârcit chiar și atunci când ar fi avut de unde și și-a tratat clienții ca și cum ar fi fost prietenii ei.


"Luam în serios fiecare obiect pe care îl vindeam, obsedată de a le oferi clienților mei o experiență plăcută."


Spre exemplu, după ce a făcut o vânzare online a unei jachete Chanel, a parcurs toate etapele trimiterii coletului. Când a venit rândul să ia haina de la spălătorie, ghinion! Un nasture lipsă. Nu putea să trimită în starea respectivă jacheta, ceea ce a stârnit o întreagă investigație. A ajuns până la reprezentanța Chanel din Beverly Hills. Cei de acolo au căutat până au găsit modelul potrivit. După câteva zile, nasturele era din nou atașat, de data aceasta cu un corespondent al acestuia din 1988.






Pariază pe tine este o altă metoda GIRLBOSS care funcționează. Nu contează ce faci, dar contează felul în care faci acel ceva. Contează pasiunea. Important este cum îl vezi, cum te vezi pe tine făcând acel lucru, insistând chiar și când astrele nu îți prescriu cele mai roz vremuri. Ce poți face tu atunci? Să creezi magie. Chiar dacă nu ai talent de magician. Ai puterea gândurilor tale și asta îți este de ajuns. 





"Dar există și  magia de zi cu zi pe care o creăm pentru noi înșine. Iar dacă e să fiu sinceră, de fapt nu e deloc magie. Este doar o recunoaștere a faptului că avem control asupra propriilor gânduri și gândurile ne controlează viața."



Ar mai fi secrete de dezvăluit, dar plăcerea lecturii nu poate fi înlocuită sau tulburată. Această #GIRLBOSS nu este o floare sensibilă care se ofilește la următoarea lipsă de apă. Chiar ea își mărturisește asta: "Sunt cam cât de departe se poate de o floare sensibilă." Cu toate acestea, spune lucruri de bun simț, de inspirație și de luare aminte. Se poate să nu fie prea emoțională, dar nici căutatul prin gunoaie nu este. 

Sfârșitul cărții aduce informații din culisele unui om care a fost angajat, concediat dar și care angajează și concediază. Sfaturi, lipsuri, Cv-uri, scrisori de intenție, interviuri. Toate vin la pachet. 








"Totul se rezumă la zmeul meu imaginar- dacă tu crezi în ceva, vor crede și alți oameni."













sâmbătă, 24 septembrie 2016

Povești de dragoste la prima vedere


Un oraș înseamnă o carte nouă. Observ străzile, oamenii, simt aerul și la plecare aleg cartea care îmi va inspira cel mai bine starea și momentele petrecute acolo. E cel mai bun suvenir pe care poți să-l iei cu tine.

Pentru Brașov cartea s-a ales singură. Efortul a fost minim și neplanificat. Deoarece între mine și oraș s-a stabilit de la prima vedere dragostea, cartea a venit ca o completare.


Cărticica se prezintă asemenea unei piese de teatru. Scriitorii, unul câte unul, intră în joc cu rolul cel mai bun pe care îl dețin. Comprimă în câteva pagini tot ce au mai de calitate și părăsesc scena pentru a face loc următorului act.

"În cazul acestei cărți-spectacol, sala se numește Humanitas, gazda a fost Gabriel Liiceanu, iar invitații lui: Ana Blandiana, Adriana Bittel, Ioana Pârvulescu și Radu Paraschivescu."

Fiecare vine cu lecția învățată pe de rost și pregătită cu disciplina unui învățăcel. Revarsă, în mod original, povestea dragostei la prima vedere. La sfârșit îți oferă șansa să aplauzi, să te regăsești în poveste sau să ți-o amintești pe a ta.


"Prilejul invitației e vechi de când lumea și literatura: dragostea, dar nu orice fel de dragoste, ci una de un tip aparte, dragostea fulgerătoare."


În viața mea rare sau inexistente au fost ocaziile în care prima vedere a fost egală cu starea de îndrăgosteală. Acele rare întâmplări s-au legat strâns și iremediabil de orașe, cărți, melodii, obiecte și alte nimicuri. Oamenii au nevoie de mai multe priviri pentru a mă fulgera.  Protagoniștii din carte, cu siguranță, m-ar dezaproba în cel mai brutal mod. La ei transpunerea se face complet, până la gânduri de genul "Vrei să mori cu mine?". 

Actul I începe în copilărie. Se pun bazele, se așază decorul și..acțiune! 



Pe parcursul lui îți vei aduce aminte de dragostea la vreme de restriște, când părinții îți știau și umbra, nu doar pe tine. Acea dragoste care te dădea de gol în fața lor și roșeai la gândul că ei știu.

"Îmi dădea mie să-i deschid pachețelul și apoi ronțăia din marginea biscuitului ca un șoricel, sub privirea mea extaziată și, cred, așa cum îi stă bine fiecărui băiat îndrăgostit, ușor tâmpă."

   
Actul II continuă pe linia vieții și ajunge direct în tumultoasa perioadă a studenției. Atunci când te-ai îndrăgosti de toate privirile doar că există una pe care știi sigur că o vei povesti și la nepoți. O privire de artist care nu-ți va da pace.

"Dacă privești multă vreme într-o prăpastie, prăpastia privește la rându-i în adâncul tău. A venit spre mine, avea în mână o pensulă muiată în carmin și, când m-a îmbrățișat, mi-a lăsat o pată pe umărul bluzei albe."



 Problema cu studenția este că nu știi câte din acele priviri te vor urmări până mai departe: "Uneori mi se atrage atenția << vezi că ai o pată pe umăr >> și spun că știu."


Următorul act duce dragostea studențească la un alt nivel. Chiar mai sus cu un grad: acela de profesor universitar.

      "În fața acestei zâne a catedrei am gura cusută. Nici în ruptul capului nu i-aș turna brașoave și i-aș cerși notă de trecere."

Nu îi cerșește notă de trecere, dar imploră o restanță. O vară "calvară", notițe și nopți nedormite. Totul pentru o restanță. Dar în momentul cu pricina: Surpriză!

În ultimele două acte, se maturizează personajele. Ana Blandiana aduce o misiune imposibilă pentru tânăra micută ștearsă iar Ioana Pârvulescu o amintire la 70 de ani. 


"Nu știu. Nu înțeleg de ce numai cu ea alături mă simțeam în stare să am șaptezeci de ani."

Și se trage cortina.
Acum este rândul tău. Când a fost ultima dată când dragostea la prima vedere te-a marcat până la ultimul cuvânt aruncat pe o foaie?
Dacă nu îți amintești, cartea îți va oferi destule orizonturi de unde să pornești cu amintirea. O sâmbătă dimineața ar fi de ajuns.




duminică, 4 septembrie 2016

1900 toamna


S-a întors lumea! Nu pe dos, ci înapoi în timp.

Timp setat: 1900





Costumație: falduri peste falduri, funde, pălării, bastoane, umbrele (pentru a întreține albul de porțelan imaculat), mănuși dantelate (fiindcă provoacă privirea și se potrivește cu pălăria)

doxologia.ro







Locație: palatul Sturdza de la Miclăușeni; acolo unde îți clătești New Age-ul cu cea de odinioară Belle Époque. Drumul care duce înspre castel te induce ușor în stare. Îți lași problemele la poartă sau le cari cu tine. Indiferent de situație, o parte și alta a drumului se întrec pe însele pentru a ura bun venit: pârâul timid și nu foarte zgomotos sau pădurea impunator de verde amestecată din ce în ce mai mult cu toamna.





Dacă încă nu reușești să scapi de probleme și 1900 pare a fi la mare distanță, apuci brațul cel mai apropiat.

Continui în liniște întoarcerea în timp...




Maniere: oricât de multe ai pune pe tine, oricât de mult te-ai împopoțona, tot te dai de gol. Selfie stick-ul, un mesaj scurt sau o verificare inocentă de Facebook îți trădează manierele. Sau mai pe scurt: s-au schimbat mofturile dar au rămas moftangii.

Atmosferă: Lăsând la o parte cârcotelile, cocoanele au fost prezente, domnii au fost bine puși la 4 ace și un baston (dacă lângă ei se mai prezenta și un accesoriu mic, elegant, cu cosițe și umbreluță, cu atât mai mare și pufoasă creștea inima), zvonuri, chicoteli la colț de fântână; nici muzica nu a fost subestimată, te găsea prin orice parte ai fi colindat și îți reamintea că ești acolo doar pentru câteva ceasuri: TRAI NENEAȘCĂ!


doxologia.ro






Cam orice simț a trecut prin sita de odinioară: simțul vizual s-a îmbogățit cu  parada de costume, mașinile de epocă, trăsuri, calești, plimbări agale, ateliere de creație, vals, bune maniere, pictură, jucării. Peisajul s-a completat cu muzica lui Gatsby însă a făcut un popas și prin antologia de muzică românească. În acest cadru vizualo-auditiv, papilele gustative au încercat gustări boierești și dulcețuri cu rol de desert. S-au îmbinat toate ca într-un puzzle și au rezultat o mână de una mie oameni fericiți.





doxologia,ro









Ne place la 1900. Mai venim! PAROL!





duminică, 28 august 2016

Azi nu, poate Mâine


După o noapte furtunoasă, cu poduri rupte, mări galbene și tulburi, cascade vuind în spatele casei, singura speranță se vede a fi un taxi la fel de tulbur ca apa care l-a precedat în celălalt episod. Prefer să spun pas. Nu aleg calea ușoară.
Atunci mă decid ca azi nu, poate Mâine.

Azi nu fiindcă Mâine cu siguranță poate. Întotdeauna a avut această bărbăție. Exact ca Zoe. 


Astăzi prefer să nu mă gândesc peste mări și țări sau doar peste județe; sunt prea departe și poate că se vor rupe podurile în încercarea de a înstrăina pașii de locurile băștinașe.

Poate mâine vor fi mai siguri și vor arunca încălțările vechi.

Azi nu.

Poate mâine vor fi pregătiți chiar și pentru a înota în a mea Mare Galbenă și Angoasă.
Poate a îngălbenit de la gelozie. Simte și ea trădarea. Cui îi convine să îl lași pentru cineva mai bun?
Sau poate că nici nu-i pasă fiindcă s-a molipsit de la oameni. Doar ei se scufundă în propria adâncime. Rar să mai scoată capul la suprafață. Iar atunci când îl scot, încearcă să-ți îngălbenească marea ta.

Dar ce știu ei? Sunt doar niște oameni înecați în viața lor de toate zilele.

Marea e acolo, s-a rupt tot ce era de rupt, m-am întors de unde am pornit și...m-am trezit.
Întorc pagina.
El mai aprinde o țigară.
Încă nu am plecat.

Azi nu, poate mâine...


duminică, 7 august 2016

Perfect me


Mă scuzi,
Cred că voi plânge acum
Alții au nevoie să moară puțin

Eu mă mulțumesc și cu atât
Mă scuzi...
fiindcă ma trezești și eu continui să visez cu ochii pironiți înspre cer

Cred că voi plânge mai mult acum
Muzica asta din fundal își descântă de atâția ani plopii fără soț și sara de pe deal
În același timp mă convinge: într-o viață viitoare mă reîncarnez în Veronica
Eminescu ar fi mai fericit
Ea ar fi o variantă mai reușită
Iar eu...m-aș potrivi cu peisajul.


Dar mă scuzi, nu eram atentă

Spui că ai condus toată noaptea doar ca să mă vezi...
Îmi ajunge pentru moment.
Oprește-te aici.


Restul poveștii vreau să îl aud mâine.

Acum mă duc să plâng puțin









sâmbătă, 30 iulie 2016

Me before you or Us after us



...dacă te-aș fi cunoscut pe tine acum? 
După ce deja ne-am fi întâlnit înainte...am fi rămas?



Acum aș fi candidata perfectă, nu-i așa? Nici prea mitocană, nici prea interpretă de filosofii spuse la ore târzii și indecente.
Aș fi multe acum.
Dar spune-mi, tu cum ai fi?


...

Mă tem că ai rămas cu gândul la țări străine.
E aproape paradoxal felul ăsta al tău.

Mă tem că nevoia mea sensibilă de a visa cu ochii deschiși nu este compatibilă cu starea ta de neștiință.

Spune-mi, ai fi acum mai știutor?
Ai râde acum mai puțin  și te-ai încrunta un pic mai mult?
Nu de alta dar ridurile spun nopți nedormite, gânduri tocite și frânturi de p(ă)asare.

Nu știi de ce spun asta. Aproape că nici eu.

Dar ce contează?
Tu întotdeauna ai fost linia paralelă
iar eu vedeam doar cum te aproprii și cum te distanțezi...

  Nu te deranja
"Mâine îmi crește altă inimă"



(But after all, bad habits die hard)





vineri, 29 iulie 2016

Se cântă


Devine sălbatic. Neom din fire.
Îi curge sângele printre degete dar el simte și aude doar "Not quite my tempo".
Îi bate trecutul în ureche.

Urmeaza solo-ul. 
Se închid luminile.
Tună a spectacol.



"What are you doing man?!"

Învie. Se metamorfozează. Iar în privirea profesorului strălucește descoperirea făcută la cald, pe viu și pe scena. În ochii lui se transformă viitorul Jazz-ului.



Whiplash înseamnă să fii numărat, pălmuit dar să cânți pe tempo în timp ce scaunele zboară prin studio.

Filmul aduce protagonistul și antagonistul pe linia de plutire. Se folosesc unul pe altul pentru a nu comite păcatul unei munci bine făcute. De ce?
Fiindca ea explică de ce nu simți nimic atunci când ar trebui să doară și de ce stai când ar trebui să îți cauți propriul tău dirijor.