Goals: Be happy.

duminică, 3 septembrie 2017

Inteligența gleznei

Sau "Domnul Ibrahim și florile din Coran".

Vocea Umană

Una dintre frumusețile cititului este că leagă bucăți de puzzle pe care viața noastră ni le aduce în față, într-o formă sau alta. La fel cum s-a întâmplat în cazul acestei cărți, dar nu numai. Întâmplarea a făcut să fi văzut acum ceva timp un dans care mi-a rămas bine impregnat în memoria vizuală. L-am etichetat ca fiind ciudat. Impunea oameni îmbrăcați în alb sau negru, dansând în grup, după reguli doar de ei știute și pe ritmurile unei melodii care mă trimitea cu gândul la musulmani. Continuarea am aflat-o abia zilele trecute, datorită lui Eric-Emmanuel Schmitt.

Învățăturile domnului Ibrahim au dezlegat misterul acestui filmuleț și l-au încadrat într-o altă bucată din puzzle.

Povestea lui E.E Schmitt se derulează la fel de repede precum o fac și celelalte, semnate de condeiul său. Începe cu un tată absent, un tânăr doritor să-și experimenteze sexualitatea (în lipsă de alte activități), terminându-se cu un tată ale cărui învățături au schimbat direcția unui copil. Întâlnirea cu domnul Ibrahim sau cu "doar un arab" îi ușurează prezentului tânărului Moise, dar ce nu știe el este că îi va influența și viitorul.

Așa stăteam noi de vorbă. O frază pe zi. Aveam tot timpul la dispoziție. El, fiindcă era bătrân, eu fiindcă eram tânăr. Și o zi da, una nu, furam o cutie de conserve.

 Azi una, mâine una, până când "doar arabul" îl adoptă pe Moise și îl invită să-i cunoască locul de baștină: Cornul de Aur, o regiune cuprinsă între Anatolia și PersiaDrumul i se descoperă băiatului plin de învățături, de "sufisme" și de un dans care îi servește drept împăcare cu păcatele părinților săi.


- Vezi, Momo! Se învârtesc, se învârtesc în jurul inimii lor, care este locul prezenței lui Dumnezeu. E ca o rugăciune.
- Cum, asta e o rugăciune?
- Sigur că da, Momo. Pierd toate reperele terestre, această greutate pe care o numim echilibru, se transformă în torțe care ard într-o vâlvătaie. Încearcă, Momo, încearcă. Uite, fă ca mine.
Momentul meu preferat din carte. Expresivitatea și sinceritatea cu care domnul Ibrahim îl îndeamnă pe Moise să se roage a trezit imaginea filmulețului pe care l-am văzut. Acei oameni ciudați se învârteau în jurul inimii lor, rugându-se într-un mod pe care nu l-am înțeles. Poate că nici acum nu a prins foarte bine contur această formă de rugăciune, dar i-am înțeles puritatea și frumusețea. Acum știu că se cheamă Dansul Dervishilor, a cărui semnificație se învârte în jurul ideii de ciclicitate a vieții: "lumea începe într-un anumit punct și se încheie în același punct, de aceea dervișii stau în cerc ascultând muzica, apoi se ridică încet și se mișcă ușor pentru a-l saluta pe învațător."


- Ia zi, Momo, ai simțit lucruri frumoase?
- Da, a fost incredibil. Mi se ducea toată ura. Dacă nu s-ar fi oprit tobele poate că aș fi rezolvat problema cu mama. A fost tare bine să mă rog.
- Inteligența ta stă în glezna ta, iar glezna ta are un mod de a gândi foarte profund.

 Când, unde și de ce?

  • Există atât o ecranizare, cât și o punere în scenă, dar relația dintre cei doi se consolidează cu adevărat în carte. Seara, înainte de culcare, povestea lui Moise și a domnului Ibrahim nu durează mai mult de o oră. 
  • Oriunde simți că această poveste poate să întregească o parte din puzzle sau chiar să adauge o piesă nouă, pe care în viitor să o așezi lângă o altă bucată.
  • Fiindcă un domn Ibrahim vorbește despre învățături, iar astea nu au făcut rău nimănui, niciodată.
Citește, găsește-ți vocea!

sâmbătă, 2 septembrie 2017

Dunărea sau locul unde s-a născut cerul

În Dunăre s-a născut cerul. A împrumutat din albastrul apei, pe care l-a amestecat cu galbenul soarelui și a rezultat un apus pe care nu poți să-l uiți. Nu am văzut niciunde un cer atât de mult cât un tablou.

Sursă

La Cetate, un loc de lângă Craiova, Dunărea trece ba liniștită, ba învolburată. A fost odată port, acum adăpostește un festival, câteva hamace, un codru de corturi, câțiva câini prea obișnuiți cu oamenii, un conac în stil italian, o plajă aproape perfectă (dacă s-ar renunța la muzică și i s-ar permite Dunării să-și cânte melodia), un Înger Parc - spre sfidarea tuturor celor care consideră România Parcul lui Dracula. Mircea Dinescu a găsit acest loc vandalizat, l-a îngrijit și l-a crescut având grijă să îi ofere cultură, artă culinară și dragoste.

La Dunăre nu mergi pentru distracție. Sau cel puțin nu în stil de bairam. Poți să păstrezi liniștea, lăsându-o să caute pentru tine răspunsuri de a căror existență nu te-a întrebat nimeni. Sau dacă te încumeți să spui ceva, începi cu un străin, conversând despre toate acele lucruri care vă fac să vă simțiți mai bine. Poate la mijloc se naște prietenia.

Acolo, în compania apei, ești mai frumos cu câteva raze calde de soare și câteva rafele de vânt, care îți sălbăticesc părul, atât cât să îți pună în evidență privirea blândă.

Dunărea te face să te simți singur, copleșit, amorțit, mic și fără nicio putere.

Toate acestea sunt urmate de uitare. La Dunăre uiți. Rememorezi, recunoști, te reîndrăgostești, devii mai bun și mai capabil. Te liniștești.
Sau dimpotrivă, te răscolește. Depinde de puterea fiecăruia de a simți locul.

Și nu în ultimul rând, oamenii. Parcă sunt plămădiți din alt aluat. Sau poate că acolo, Dunărea ne spală ochiul minții, încercând să ne arate câte puțin din frumusețea fiecărui om pe care îl întâlnim.

Merită o șansă!

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană


Vocea Umană

Vocea Umană

Am făcut parcul ca să polemizez cu Dracula Parc. În țara asta nu o fi fost numai dracul jupan, măcar pe la malul Dunării o fi trecut și vreun înger, iar brandul de țară e mai bine să fie cu îngeri; era pe la asfinţit şi vreo şapte cai apăruseră chiar în faţa casei şi părea că s-au oprit să se uite la îngerii sculptaţi pe malul apei. M-am gândit atunci că uite, caii se mai opresc să se uite la îngeri, dar oamenii nu. Şi mi-am zis că asta vreau să fac aici: să-i conving pe oameni să se mai uite puţin şi la îngeri. - Mircea Dinescu

duminică, 27 august 2017

Scrisoare către o cămașă

Probabil te-ai obișnuit cu prezența mea. Ce pot să spun, sunt o stare de spirit fidelă! De câteva luni m-am obișnuit cu tine, atât de mult încât ai devenit un ritual.

Dar ce nu știi este că...

Te port când îmi este dor.
Te port ziua, dar mai ales noaptea.
Atunci îți las mânecile să alunece peste mâinile prea mici pentru măsura ta, atârnând ca niște clopote.
Te port zile la rând, fără să-mi pese de neglijența cu care mă înfățișez în fața oglinzii. Te port până când mirosul țesut în firele tale nu mai seamănă cu cel al bărbatului care te purta.
Atunci îmi pare rău pentru obsesia mea, dorindu-mi să te fi păstrat în cel mai ascuns colț din dulap, pentru a te folosi când dorul își va fi cerut drepturile.

Te port când încep să cânt la muzicuță. Astfel, îmi place să cred că mă transform în el, în acel om care adoră cămășile în carouri, care zâmbește cât pentru toată lumea atunci când mă privește, dar mai ales atunci când mă iubește. Să mă alint ca un copil, ca apoi să aștept o îmbrățișare la fel de mare precum îmi ești tu.

Te port fiindcă îmi place să-mi imaginez și să-mi amintesc. Să rememorez momentele în care ne-am îmbrățișat amândoi. Unii ar spune că trăiesc în trecut. Posibil. Și că mă întristez când mă gândesc la el. Și mai posibil. Dacă aș avea o dorință, aceea ar fi să retrăiesc momente. Poate în felul acesta relațiile ar putea fi salvate. S-ar întoarce momentele, obligând părțile amoroase să-și reamintească sentimentele care le făceau odată stomacul să vibreze. Ar mai încerca încă o dată. Ar avea încredere în puterea lor.

Ești aici să-mi amintești că devii cea mai bună variantă atunci când el nu este. Dar spune-mi, cum e la tine? Îi simți și tu lipsa?

Cu recunoștință,
o iubitoare de cămăși



duminică, 20 august 2017

Zece zile în Persia

Am călătorit, de curând, într-o lume despre care, spre ignoranța mea asumată, am auzit doar la TV și din paginile ziarelor sub forța lui Șoc și Groază. Nu neg, chiar te bagă în spaimă nebunia beligerantă în care se scaldă unii oameni, atrăgându-i și pe alții în vârtejul lor. Este o lume a cărei simplă pronunțare provoacă teamă, fiori și indignare, mai ales de câțiva ani încoace. Un capăt de lume despre care vocabularul nostru (sau doar al meu) știe să vorbească majoritar în termeni și adjective slab calitative. Orientul Mijlociu. Deșert. Furtună. Istorie. Război. Teroriști. Nisip. Burka. Hijab. Femei. Ochi. Soare.

Dar nu m-am gândit niciodată la oamenii care locuiesc acolo, aceia care poartă copii în pântece, nonagenari care își respectă orarul rugăciunii, oameni care își potolesc setea datorită fântânilor din grădini, cei care muncesc, care se adăpostesc de căldură sub zidurile unui pod, cei care vorbesc o franceză a la Sorbonna, care se așază cu zâmbet la un picnic, copiii care se urmăresc unul pe altul după zidurile din chirpici. Dincolo de fața pe care am văzut-o la TV, Persia, la fel ca orice altă zonă din lumea asta, cuprinde oamenii pe care i-a crescut, băștinașii.

Timp de zece zile am călătorit, cu umilința unui învățăcel, alături de Daniela Zeca Buzura prin cetățile civilizației persane. Zece zile am purtat văl, m-am așezat lângă femeile purtătoare de hijab și le-am copiat gesturile, am învățat să-mi pun ciorapii înainte de a mă încălța, să mă dezleg de occidentalismul pe care l-am moștenit, să-mi plec privirea țanțoșă către o lume despre care nu știam nimic și să descopăr.

M-am lăsat ghidată de textele scurte, dar pline de emoție și reverență ale Danielei, în timp ce fotografiile surprinse de soțul acesteia mi-au confirmat spusele ei. M-a plimbat prin Esfahan și Yazd, două dintre cele mai importante orașe ale Iranului.

Vocea Umana



Ziua a patra.
Monsieur Jafat e ghidul nostru din Esfahan, care vorbește o engleză britanică de invidiat. Franceza o știe mult mai puțin, dar îi face plăcere când o vorbesc eu și, mai ales, când îi spun Monsieur Jafat. Dincolo de limbile străine, în care se descurcă strălucit, Monsieur Jafat e persan sadea, politicos și circumspect, ba chiar conservator în principii. Știe istoria Esfahanului și când doarme. Așa ne-a și spus:  că în orele de siestă, vorbește câteodată în somn, descriind moscheile și palatele.


Ziua a cincea
Ce are Orientul în plus e lumina. Nu degeaba impresioniștii căutau asta. (...) Aici soarele se hrănește cu suflete. L-a atins și pe-al meu, ce noroc că am dispărut din oraș înainte ca lumina de miere și de șofran să reușească să mă îmbete...
Secretele vin cu noi, oriunde am fi, iar secretul care mă însoțește pe mine e zoroastrianul Omar. De entuziasm și de nerăbdare de a-i ști orașul, în prima seară, după ce am ajuns la Yazd, am început să povestesc despre el ca despre un om viu, cu însuflețirea unei persoane care își caută fratele. Soțul meu a devenit stânjenit pentru această confuzie și, de multe ori, a încercat să rectifice: "Omar e un personaj, dintr-o carte pe care o scrie."

Ziua a zecea
Mai mult decât tot, în Iran, au fost oamenii.


Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Când, unde și de ce?

  • Atunci când simți că vrei să citești atât un jurnal de călătorie, un ghid turistic care ți-ar putea descrie emoțiile poporului pe care vrei să-l vizitezi, cât și o introducere în civilizația persană.
  • Cel bun loc pentru a asimila această carte - album este cel mai îndepărtat loc din mintea ta, care a rămas cel mai puțin neoccidentalizat, doar așa poți să intri în atmosfera acestei culturi, fără prejudecată.
  • Pentru că toți oamenii au sentimente, amintiri și trăiri. Dincolo de câteva uscăciuni, o pădure tot verde rămâne.






marți, 15 august 2017

Scrisoare către o dăruitoare de cafea


Dragă dăruitoare de cafea,

În primul rând, aș vrea ca numele tău să fie Teo fiindcă îmi amintește de cartea pe care nu reușesc să o cumpăr (Dragă Theo, a lui Van Gogh), dar și de Teo cea de la Protv, pe vremea când ea făcea emisiuni, iar eu mâncam biscuiți vărsați înmuiați în ceai de tei. Îmi place numele ăsta. Mă face să mă simt confortabil.

Apoi, aș vrea să-ți fac o confesiune. Într-o lume în care eu aș bea cafea, asta însemnând mai mult de câteva ori pe an, tu ai fi persoana de la care mi-aș cumpăra cafeaua în fiecare dimineață, în drum spre muncă. Ai ști că ajung în stație în jur de ora 9:45, e și traficul ăsta un nebun! Dar ce spun eu, tu locuiești aici de 30 de ani, ți-a intrat în sânge ca un virus, dar nu te-a îmbolnăvit fiindcă nu te-ai obișnuit cu nesimțirea și grosolănia. Aproape în fiecare dimineață te plângi. Nu te judec, e bine să te vaiți, prea mulți încearcă să mascheze perfecțiunea.

Între timp tu mi-ai pregăti cafeaua. Neagră cu aromă de mentă, preferata mea. Pentru zilele mai reci, mi-ai alege doar aroma de alune prăjite și puțin zahăr. Vara obișnuiam să mă opresc în parc și să mă gândesc la decizia mea de a mă muta aici. Pe atunci nu ne vorbeam prea mult; între timp, cafelele tale mi-au încălzit cuvintele și te-au ajutat să mă cunoști. Îți place să-ți cunoști clientela, iar mie-mi place să-mi stabilesc ritualuri, iar cafeaua ta cu mentă a devenit atunci unul dintre ele. În perioadele mai reci, îți uram o zi bună și fugeam ținând cafeaua într-o mână și teancul de reviste în alta. Îmi înnodam fularul turcoaz în jurul gâtului și nu mă mai opream decât la redacție.

Dacă aș bea cafea, așa s-ar derula diminețile în drum spre muncă. Îmi place să am persoane preferate, acelea de la care nu vreau să dău înapoi, fie că e o prietenă, un iubit, un șef, băiatul care ne aduce corespondența, femeia care vinde la chioșcul de ziare, domnișoara care ne împachetează mâncarea de prânz, cel care ne face plinul la mașină, cea care ne servește cafeaua ca pe cel mai bun antidot găsit pe lume. Îmi plac oamenii care își iau rolul în serios, care nu uită că ziua lor proastă poate să stârnească un lanț de zile și mai proaste, care îți servesc biscuiți atunci când nu e totul roz.

Dacă ai exista, dragă Teo, ai fi preferata mea. Mi-ai câștiga încrederea și zilele mele ți-ar mulțumi pentru momentele de dimineață în aburi de mentă.

Cu recunoștință,
o amatoare de cafea